cu mintea aiurea

  În boxe cântă Cohen despre noi, o baladă. Fulgi firavi se sparg mărunți în parbrizul rece. E noapte în jur, e rece și miroase a iarnă. Vin spre casă  și mi-e un dor nebun De tine, prietene, de noi, Și iz de scorțișoară. Mi-e dor să mi se spună mama, Să mi se-alerge-n cale cu sufletul deschis. Acum a rămas doar noaptea în jur.  Cerul își alungă mai departe fulgii înspre oameni. Sunt acasă acum.  Mi-a fost atât  de dor de noi.

Când Adam a cunoscut-o pe Eva, nu cred că și-a pus prea multe întrebări, a crezut că va fi simplu. A văzut-o frumoasă și deșteaptă, așa că și-a imaginat o viață lină și apetisantă alături de ea. La fel și Eva. I-a picat cu tronc Adam, puternic și mereu cu glumele la el, mai ales că devenise de-a dreptul stânjenitor să-l tot lase în expectativă.  Într-un final, s-a îndrăgostit și ea. Iar de-aici încolo credeau amândoi într-o viață frumoasă, plină de aventură, în pace și armonie, până la adânci bătrâneți.  Asta, până le-a venit ideea năstrușnică de a se muta împreună. Ei bine, de-acolo a început beleaua. El își lăsa șosetele murdare jos, lângă pat, capacul de la toaletă uita parcă dinadins să-l coboare la loc, iar telecomanda televizorului i se lipea de degete cum intra în casă.  Ea în schimb, de-abia aștepta sunetul cheii lui răsucindu-se în broasca ușii de la intrare ca să-i sară în întâmpinare și să-i împărtășească plină de elan tot ceea ce mai e nou sub soarele ei. Doar că el sărea i