cu mintea aiurea

În toată viața mea de 41 de ani, am fost la sală vreo două ore legate. Mda, nu știu de ce, dar munca la aparate nu s-a legat de mine. Cu doi copii încă mici și mai mereu prin preajmă, ar fi oricum ceva dificil de gestionat. Ar fi un drum dus, un drum la întoarcere, iar cum eu încerc să adun timp de pe unde se poate, scutesc astfel vreo treizeci-patruzeci de minute bune. Dar îmi place mișcarea, sunt în mișcare de când am venit pe lume, așa că încerc să o strecor în orice gol se ivește în program, fie doar și pentru zece minute. Când copiii se joacă bine unul cu celălalt sau când, prin miracol, reușesc să adoarmă fără prea multă negociere și tam-tam, scot rapid salteaua de yoga și, măcar pentru zece minute, mă simt cea mai tare din parcare. E foarte faină senzația de după. Dacă sunteți ca și mine și nu prea aveți nici voi timp de împrăștiat, sau dacă încă nu sunteți stăpânii  propriului vostru timp, ci mișună și pe lângă voi miniaturi de oameni drăgălași dar tirani în ceea ce privește su

  Cred că nu voi fi pe placul multora cu această opinie, dar parte a procesului de a deveni adulți este și acela de a asculta altfel de păreri, unele aflate poate de partea cealaltă a palierului pe care ne trăim viața și cu care am crezut că nu vom rezona vreodată. Dar dacă avem răbdarea și curiozitatea de a ne opri asupra lor și de a le digera, ne pot deschide noi viziuni, ne pot face să ne reevaluăm și să ne reorganizăm alegerile care decid viața noastră. Se prea poate și să nu fim de acord cu ele, e la fel de bine și așa. În acest caz rămâne doar o altă perspectivă, iar acceptarea ei neutră, nu face decât să ne sporească toleranța față de un alt fel de opinii. Indiferent care din cele două va fi reacția noastră, ea ne va ajuta, sigur, să creștem. Trebuie să mâncăm puțin din toate -este propoziția care declanșează instinctiv în mine o reacție de apărare. Prima dată când m-a izbit puternic în față a fost pe vremea când copilul mare avea vreo doi ani. Eram în vizită la cineva, pe masă

Mintea ne vrea prizonierii ei. Ea construiește zăbrele din tot felul de povești, care iau forma gândurilor noastre. Poveștile astea se repetă sistematic în capul nostru și, de cele mai multe ori, nu sunt din cele înalțătoare, care ne dau aripi și avânt. Din contră. De obicei auzim o voce familiară, care turuie continuu despre cât de imperfecți suntem și care ne pune frâne ca să ne încetinească. E obositoare vocea asta, dar auzind-o atât de des, a devenit atât de intimă nouă, încât ne identificăm cu ea. Și gata, i-am căzut captivi, iar ea se joacă după bunul ei plac cu emoțiile noastre. Ea deține telecomanda pentru tot ceea ce se întâmplă în corpul nostru. Pentru că mintea păguboasă schimbă chimia corpului nostru, umplând-o de anxietate sau neputință, de nemulțumire și frustrare, de lipsă și dizarmonie. Aceste povești sunt însă, doar o modalitate a creierului de a ne ține în gardă, în intenția de a fi pregătiți în fața unei situații periculoase nouă. Acesta e motivul pentru care scenari

Prea mulți de trebuie . Cam așa trăim, încercând să ne ajustăm după fiecare trebuie de care ne lovim. Trebuie să faci sex de măcar două ori pe săptămână, altfel sigur relația ta de cuplu scârție. Trebuie să ai măcar un concediu în doi, fără copii, fiindcă altfel viața voastră de porumbei îndrăgostiți se duce naibii. Copilul trebuie să doarmă măcar de la un an în pătuțul lui, altfel, dacă o întinzi prea mult cu dormitul cu voi în pat , îl nenorocești pe viață cu cine știe ce traume emoționale și tulburări de atașament. Trebuie să muncești mult și să fii mereu ocupat și fără timp, și dacă se mai poate, plânge-te peste tot de asta, ca să vadă toți cât de ocupat și de important ești tu. Și știți ce mai trebuie? Să avem mașină, casă, vacanțe exotice, pe care musai să le postăm ca să le vadă și ceilalți, fiindcă altfel viața n-are valoare, iar tu ești un amărât și vai de tine. Nu știu cum vi se pare vouă, dar cam mulți dintre noi umblăm așa, ușor bezmetici și robotizați prin viață, trăind p

Când vorbim despre sănătate și frumusețe, de obicei ne orientăm spre mâncare. Cam despre asta am tot vorbit și eu până acum. E, fără îndoială, cel mai important aspect, dar nu singurul. Sănătatea noastră este influențată și de felul în care reușim, sau nu, să eliminăm reziduurile din corp. Dar ghiciți ce? Și aici putem face ceva pentru a contribui activ în a ne ajuta corpul să scape de toate resturile care îl încarcă. De ce e atât de importantă eliminarea? Pentru că, dacă produșii reziduali din corp (cei care rămân în urma digestiei, a proceselor de ardere din organism, poluanții pe care îi inhalăm din aer sau din produsele casnice pe care le folosim și multe altele) nu sunt eliminați eficient, aceștia ajung să stagneze în corp. Pe durată mai lungă de timp, această acumulare de toxine ne face greoi, ne obosește corpul și mintea, ne îmbătrânește pielea,  ne încarcă cu kilograme în plus și ne îmbolnăvește. Eliminăm tot ceea ce corpului nostru nu-i mai priește prin colon, rinichi, piele ș

Când îi simt privirea alunecându-i pe corpul meu, parcă aș fi goală. Goală de teamă, de nesiguranță, de neiubire. Ce paradox totuși cum, din tot golul ăsta, se umple în mine viață și nesfârșire.  Își oprește mai apoi privirea în ochii mei, iar eu mă simt slabă, descoperită, cu carnea la vedere. Sunt în al nouălea cer și la un pas de pieire, în acelasi timp, deodată. Vreau să plec, dar lumea îmi apare acum  nemărginită, iar timpul s-a oprit înghețat în ceas. Rămân. Și aș mai sta aici, în buimăceala asta, în această absurdă nepotrivire, o viață toată. Cu tine.

  Mâncarea ne cam sperie. Prea rar ne bucurăm pur și simplu de ea, prezenți în energia pe care ar trebui să ne-o ofere. În schimb, ne pune în încurcătură, ne stresează chiar, mai ales când mintea pornește automat să calculeze calorii și să cântărească nutrienți. Am pierdut firescul și bucuria unui ritual ce ar trebui să ne energizeze, să ne liniștească și să ne încânte simțurile, când de fapt, acesta și este rostul ei, de a ne încărca cu energie prin toți micro- și macronutrienții pe care ni-i oferă. Dar, așa cum ne place nouă oamenilor, n-am putut să stăm de-o parte și ne-am apucat să complicăm lucrurile. Ne-am pus pe procesat și supraprocesat, pe prăjit și degresat, am secătuit de minerale și vitamine crezând că rafinăm, am sărat peste măsură și îndulcit, încât am pervertit gustul firescului. Am crezut că natura are nevoie de perfecționare, că nu ar fi de-ajuns cum e ea și am tot ajustat-o până când i-am scos fibrele și mineralele, i-am distrus enzimele și vitaminele. Iar felul acest

  Sunt acasă. Dar oare unde mai e acasă, acum? Cuvântul ăsta și-a schimbat mult rostul, de când nu l-am mai întâlnit pe tata. Decât în minte. De-acolo îl aud continuu, așa de adânc au săpat în mine vorbele lui. Sunt acasă la părinții mei și mă simt orfană. Nu-l mai aud pe tata intrând pe ușă, așezând cheile de la mașină în scrumiera de lemn și băgând apoi capul pe ușa de la bucătărie, unde de obicei eram toți așezați în jurul mesei. Ce faceți puilor? întreba de fiecare dată, fără excepție. Atunci eram încă întregi și împreună. Mama își găsește și acum treabă în bucătărie. Așa făcea mereu, doar că acum face lucrurile mecanic, din inerție, nu mai e nici ea aceeași de când tata nu mai e. Dar care dintre noi mai e oare la fel? Am luat-o în sus pe trotuar. E pe înserate, se mai aud voci străine de oameni în depărtare. E un pod care leagă cele două străzi principale, ținute la distanță una de alta de un pârâu ce străbate întreg satul. E umbrit de sălcii bătrâne și plictisite, care arată la f

Pe mine cădeau flori de cireș. Nu găseam lumina, era rece, Și mâinile-mi erau înghețate. Dar curgea parfum de soare din cer Iar mie îmi era tot mai dor de tine.  Am închis ochii și s-a făcut dintr-odată zi. Picioarele-mi erau ude  De roua toamnelor târzii, de demult. Eu eram copilă, tu erai cu mine Și ploua cald de de-asupra noastră.  Ți-am simțit mâinile pe părul meu tânăr. Le-am recunoscut iubirea Era aceeași ca atunci când am crezut că ai lăsat-o. Era senin în jur și pace în mine Cât de mult știai încă să mă iubești.

Din contră. Hai să luăm ca exemplu laptele matern, primul aliment cu care sistemul nostru digestiv ia contact și sursa noastră optimă de nutrienți în primele luni de viață. În compoziția lui intră 7% carbohidrați, 3-4% grăsimi și cam 0,8% proteine. Restul e apă, vitamine și minerale. Cine mai crede acum că nu avem nevoie de carbohidrați, având în vedere că în prima noastră sursă de hrană, natura a pus mai întâi carbohidrații și doar apoi grăsimile și proteinele? Adevărul e că, fără un consum adecvat de carbohidrați pe o perioadă îndelungată de timp, noi nu putem funcționa optim. Ei sunt combustibilul care ne pune în funcțiune mușchii, creierul și sistemul nervos central. De fapt, creierul își ia energia în exclusivitate din carbohidrați, iar atunci când îi restricționăm, ne simțim iritați, fără răbdare și nu ne putem concentra. Schepsisul e însă, că nu orice fel de carbohidrat e bun, iar alegerea lor e ceea ce face diferența în felul în care ne simțim: plini de energie, tineri și frumo

  Noi, părinții, avem două mari hibe: ne dăm prea multă importanță și am uitat ce înseamnă să fii copil. Iar din lipsa acestor conștientizări certăm, urlăm, corectăm și umilim. Vrem să controlăm totul, iar când asta nu ne iese, ne tăvălim în plin tantrum într-un coș cu emoții cărora nu le știm face față: anxietate, furie, teamă, reprimare, incompetență. Ceea ce mă enervează pe mine la maxim de-o vreme este dojana cu care ne referim la această generație de copii. Le spunem că sunt obraznici, neascultători și impertinenți atunci când nu-i putem controla, când nu ascultă așa cum am știut noi să o facem. Doar că, părinții acestor copii suntem noi, iar de cele mai multe ori ascultarea noastră docilă venea din teamă, supunere și obediență. Și chiar dacă aveai norocul de a avea acasă părinți echilibrați, primeai oricum tratamentul acesta la școală.  Reacțiile cu care le răspundem copiilor noștri sunt expresia a ceea ce e înăuntrul nostru, a emoțiilor pe care le-am trăit și noi dar pe care nu

  Îmi plac rochiile vaporoase de vară și parfumurile cu note de mosc și piper negru. Îmi plac valsurile și romanțele, dansul în doi și privirile pătrunzătoare. Ador fluturii în stomac și  glumele bune, tocurile înalte, uneori, și părul lung, lăsat pe spate. Iubesc nopțile calde vara, cu lume multă la terase și muzică pe stradă. Mă topesc după mirosul copiilor mei și după pielea lor caldă. Am fost binecuvântată să-i țin în pântec, apoi în brațe și să-i hrănesc din carnea mea. Un miracol pe care l-am primit în dar.  Iubesc poeziile și artiștii și apele liniștite. Mă incită liniștea, pentru c ă  atunci când pătrunzi în ea ți se destăinuie secrete. Sunt uneori nostalgică, alteori vorbăreață, misterioasă și tandră sau plină de viață, pot să râd și să plâng la secunde distanță, să fiu vulnerabilă  sau să mut munții din loc.  Ce întâmplare fericită e că sunt femeie.

  S-a strecurat printre oameni uitarea. Uitarea de bine, de frumos, uitarea de joacă. Sunt prea încruntați oamenii. Nu-și mai găsesc zâmbetul, iar dacă totuși reușesc să și-l pună pe față devin niște caraghioși. Nu ți se pare? Niște inimi încruntate cu o grimasă zâmbăreață pe față. Doar o simulare. Oamenii nu mai știu să asculte. Vorbesc repede și tare, de obicei despre ei. Pentru ceilalți nu mai este răbdare, nu mai este timp. Se ocărăsc și bârfesc prea mult, cu vorbe rele, iar cuvintele frumoase  se veștejesc, risipite în derizoriu.  Oamenii nu mai visează. Nici pace, nici liniște, nici astâmpăr, nici idealuri. Trăiesc confuzi și încrâncenați, pârjoliți de frici și preocupați. Vor să adune mult și repede. Sunt fără timp și mereu pe grabă. Adună lucruri, grămezi de lucruri. Sunt de nimic toate, fiindcă mereu va exista mai bine, mereu se va putea mai mult. Oamenii știu să zâmbească. Știu și să asculte, și să viseze. Doar că uită uneori. Foto: http://mauro-mora-31-pOduwZGE-unsplash

  Pentru mulți oameni glicemia (cantitatea de glucoză din sânge) are relevanță doar în cazul în care este asociată unui diagnostic de diabet. Dar nu este așa. De echilibrul ei depindem cu toții, dacă vrem să ne simțim plini de energie, sănătoși și tineri. Când valoarea glucozei în sânge are variații foarte mari, ne simțimi obosiți, extenuați, irascibili și cu pofte continue de a mânca ceva.  Mi-am trăit și eu destulă parte din viața asta jonglând ca o minge de ping-pong între suișurile și coborâșurile abrupte ale glicemiei mele. Dimineața mă trezeam deja obosită. În timpul zilei încercam să mă opun tentațiilor de a ciuguli ceva, aveam deseori senzația de foame, eram irascibilă, mai ales dacă trecea o vreme fără să mănânc și simțeam aproape continuu că funcționez cu bateriile stoarse. Nu îmi era bine deloc. Starea asta mi-a adus și ceva belele de sănătate, iar acesta a fost dușul rece care m-a provocat să privesc în față, indiferent dacă mi-a plăcut sau nu, ce anume din ceea ce făceam m

  Căutăm prea mult vinovați în loc să căutăm vindecare. Ținem prea mult să arătăm cu degetul înspre alții, iar asta ne distrage atenția de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în noi, de la acele nevoi din noi care se vor spuse, dar de la care ne-am întors atât de des spatele ignorându-le, încât nici nu le mai putem recunoaște și da nume.  E grea introspecția. E grea pentru că încearcă să ne așeze, să ne astâmpere și să diminueze sonorul gândurilor din capul nostru, să lase sângele să curgă în simetrie. Dar noi nu știm asta. Sau poate prea puțin. Trăim între claxoane, bârfe, nervi și șicane, taskuri și mult prea multe ținte materiale, ceea ce ne ține încinși în permanență, ne agită sângele și mintea, iar sufletul se retrage renegat într-un colț, sperând la un timp în care va fi loc și pentru el. Există o modă acum în psihologie, dar cu care nu empatizez deloc, de a da vina pe părinții noștri pentru toate traumele și nereușitele noastre actuale. Nu este asta oare, un fel de neasumare și i

Că ne vom despărți odată, Rupți de aceste două lumi, O știm amândoi. Spune-mi, atunci De ce-l trăim pe azi De parcă ar fi mereu un mâine? Când, poate, e cel din urmă care ne-a rămas, Iar noi nici măcar n-am aflat încă.

  Dacă e să vorbim despre o alimentație corectă, atunci trebuie neapărat să vorbim despre fibre. De fapt, primul lucru la care trebuie să ne uităm atunci când vrem să aducem îmbunătățiri dietei noastre este aportul de fibre. Avem sau nu avem destul? Dacă cifrele vă ajută să vă orientați mai bine, recomandările nutriționiștilor în ceea ce privește aportului de fibre pe zi, ar fi în jur de 30 grame. Ca și comparație, un american consumă în medie cam 16 grame pe zi, deci cam jumătate. Se pare însă că, după estimările cercetătorilor de azi, străbunii noștri din Paleolitic ar fi consumat pe zi cam 45 de grame de fibre (valorile le-am preluat din cartea Eat for Energy, de Ari Whitten). Și totuși, ce sunt fibrele? În primul rând, fibrele sunt niște carbohidrați complecși. Și ca orice carbohidrat, sunt formați din lanțuri de molecule de glucoză care, în cazul lor sunt luuuungi de tot și mai au o putere în plus, nu pot fi descompuse de enzimele digestive și folosite ca sursă de energie. Prin ur

  Primăvara copilăriei mele miroase a aer curat de țară, are raze timide de galben și un cer albastru. Are iarbă verde în curtea blocului, grădini cu straturi, narcise înflorite și un câine. Are ghiocei mulți și toporași violeți și o pădure întinsă, cu miros ușor de lemn ars. Are bunici, pâine coaptă în cuptor și neamuri închegate. În copilăria mea, primăvara, oamenii au chef de viață, o gustă cu de-a întregul, n-o fugăresc. Își găsesc rost, vorbesc, râd, trăiesc, iar noi, copiii, mereu printre ei. Viața e plină de joacă, de vorbă și vlagă. Viața curge firesc, fără subterfugii nefirești sufletului.  Poate nu a fost numai așa, dar așa mi-a rămas mie în suflet. Primăvara din copilăria mea e perfectă. E încă călâie de dimineață, timidă, dar prinde vigoare cu cât se avântă în zi. Mama și tata sunt tineri și plini de viață, iar energia lor mă molipsește și pe mine acum, la atâția ani distanță. Iubesc  izul acesta călduț, ale primelor raze calde, mă îmboldește și pe mine să mă avânt mai cu c

Te-am visat înainte să apari pe lume- mi-a spus - și ai ieșit exact așa cum te-am plămădit în închipuirea mea. Veselă, gălăgioasă, fără de astâmpăr.   Când spunea vorbele astea vedeam cum i se bucură privirea, cum strânge ușor din dinți, așa, ca de drag și își scutură ușor capul. Exact așa fac și eu acum, când vorbesc despre copiii mei. Acum simt la rându-mi tot preabinele care i se aduna în suflet când spunea vorbele asta. Iar eu mă alintam, așa cum fac copiii iubiți și îmi creșteau aripi. Iar astea nu mi le va putea lua nimeni, niciodată. A venit primăvara, iar mie mi-e încă dor de tine, tata. La fel ca ieri și ca în fiecare zi.

  Cred că cea mai mare slăbiciune a noastră, a oamenilor, este aceea că ne căutăm mereu căi care să ne distragă de la viață. Suntem triști, fugim de asta uitându-ne la o comedie. Suntem frustrați, dăm iama în frigider sau ne aruncăm în cumpărături. Simțim anxietate, încercăm să o înăbușim printr-un pahar cu vin sau o țigară.  În general, fugim de emoțiile negative, ne e incomod să stăm cu ele, să le digerăm, fiindcă s-a inserat cumva în nou, de prin filmele americane probabil, ideea că viața ar trebui să fie doar la superlativ. Că doar atunci putem spune despre viața noastră că este una bună dacă trăim dintr-o exaltare în alta, când n-avem lipsuri, nici tristeți, când ne putem permite orice atunci când avem chef, și ideal ar fi, ca pentru a avea toate astea să nu trebuiască să depunem vreun efort sau, eventual, unul mărunt, cât să nu ne scoată din linia de confort. Numai că fericirea nu poate exista decât având contrastul ei. Liniștea are sens doar după ce ai trăit zbuciumul. Iubirea u