cu mintea aiurea

Așa  scrie, la un moment dat, Viola Davis î n autobiografia ei, Finding me , una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Nu e doar o altă biografie de vedetă, ci o poveste puternic ă   și   dureros de reală a unui copil de culoare într-o lume a albilor, crescut în sărăcie cruntă, într-o familie conflictuală, cu un tată abuziv. Și totuși, e o poveste frumoasă, a unui copil curajos care n-a renunțat la vise și a ajuns un adult împlinit. E o poveste grea și apăsătoare, care a stârnit în mine multă revoltă și durere, iar pe măsură ce o citești simți aproape carnal sărăcia la cel mai jos nivel cu putință. Cum miroase copilăria Violei Davis? Miroase a urină și haine umede, murdare, fiindcă mai mereu aveau doar apă rece, uneori nici măcar atât, și tot atât de rar săpun sau obiecte de igienă personală.  Cum sună copilăria Violei Davis? E gălăgioasă, plină de violența verbală și fizică a tatălui care își bate nevasta în miez de noapte, e teror...

Când am început articolele cu tema Lucruri frumoase din Romania, mi-am propus să descoperim artiști români, mici producători, care creează lucruri deosebit de frumoase și unice în atelierele lor. Iar ceea ce vine la pachet cu aceste lucruri minunate este toată energia si emoția celui care le-a creat, care se impregnează subtil prin migala cu care au fost lucrate.  Eu am descoperit câțiva artizani români foarte talentați despre care vă  voi povesti azi. Iar dacă  voi cunoașteți şi alții, fiindcă știu că sunt mulți și talentați, aș fi foarte încântată să-i descopăr și eu. Daniela Orha Creațiile Danielei Orha le-am găsit pentru prima dat ă  pe Facebook și am fost atât de impresionat ă  de câtă frumusețe poate crea, aparent într-un fel atât de simplu și desăvârșit încât am comandat atunci un set de căni de cafea. Cafeaua curge  în tihnă, e  atâta armonie și frumos în punctele astea albastre, care curg parc ă  în raze de soare, încâ...

Mesajul acesta apare mâzgălit cu spray graffiti pe un zid, într-o secventă din filmul The two popes . Iar acum de Sărbători și aproape de începutul unui an nou e, zic eu, cel mai bun îndemn de urmat. Cum altfel am putea să fim și să devenim mai buni, dacă rămânem închiși în bulele noastre, indiferenți la răul din jurul nostru. Cum am putea schimba lucruri, atunci când alegem să inchidem ochii, așteptând să treacă. Indiferența ne face complici. Ne-am obișnuit atât de mult cu suferința celorlalți, încât nu ne mai simțim responsabili. Când nimeni nu e de vina, toată lumea e de vina. Pentru că abolirea urâtului e datoria noastră, a fiecăruia, iar acceptarea răului e un compromis pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. Cred ca acesta e mesajul pe care ar trebui să-l luam cu noi pentru anul care urmează. Am urmărit filmul în Seara de Crăciun, și-apoi încă o dată a doua zi. Aşa fac eu cu lucrurile care imi plac, pun pe repeat pana îmi intra bine, bine sub piele. Si fiindcă mi-a pl...

Am urmărit pe Netflix  The call to courage, a lui Brené Brown. A fost o oră și-un sfert bine investită din viata mea. Si mi-a plăcut atât de tare încât l-am revăzut chiar de două ori.😊 Si nu, n-a venit costumată în Prințesa războinică dând rețete care inactivează sentimente vulnerabile. Din contră. Si-a deschis propria Cutie a Pandorei  lăsându-ne  să-i privim propriile-i angoase cu o sinceritate reală. Si dacă toți am privi la fel de loial în noi și am purta conversații sincere și conștiente cu cei din jurul nostru, lumea asta ar fi cu siguranță un loc mai bun. Poziția în care s-a pus nu a fost deloc una confortabila. Dar tocmai normalitatea cu care a vorbit despre vulnerabilităṭile ei și asumarea lor conștientă a fost o veritabilă lecție de curaj. Nu știu cați dintre voi o cunoașteți pe Brené Brown. Eu am găsit-o mai întâi în niște articole pe internet, apoi i-am citit una dintre cărți Am crezut ca e vina mea (dar nu era) .  Are un ...