cu mintea aiurea

Inspiră. Expiră. Asta repetă continuu mintea mea,  de când a observat  că nici la asta nu se mai pricepe prea bine. Am descoperit asta acum, de curând când te-am întâlnit pe strada aia strâmtă și rece din sufletul meu. Nu știu daca ai intuit atunci, sau poate nici măcar nu te-a interesat, dar nu prea mai era loc pe-acolo pentru un pas străin. Așa credeam. Acum inspiră, apoi expiră. Parcă așa am văzut în filmul de pe YouTube în care cică îți recapeți echilibrul sentimental sau mintal. Sau de care e nevoie. Că cine mai credea în lumea asta Că-i de-ajuns doar o privire vagaboandă - așa cum ai făcut tu cu mine-, să-mi răstoarne retrograd fiziologia. Doar inspiră și expiră ritmic. E important s-o faci corect, Să-ți rămână măcar mintea limpede Ca să nu devină sclava acelor fluturi amețiți care au luat-o razna prin inima ta. Cum s-o lași abandonată, pe deasupra și amorezată și să-i mai și ceri apoi să bată ritmic,  ca și cum n-ar fi nimic. Așa că, rămâi consecventă și concentrată pe respirați

Eram studentă, prin anul patru să tot fi fost. Răcită cobză în miez de vară, că deh, doar neînțeleșii răcesc vara, cu ochii injectați, nasul stacojiu și un carusel în loc de cap, rotindu-se perseverent in traiectorii elipsoidale. O adevărată revelație pentru privit. Voiam doar să ajung acasă, sub plapumă, cu un ceai fierbinte în mână, un paracetamol în stomac și să trag un pui sănătos de somn. Răzbisem la cursul de dimineață, mi-e până acum încă neclar ce-oi fi căutat eu acolo în starea aia, dar cu acea exaltare de ambiție îmi și încheiam socotelile pentru ziua aia. Voiam acasă, căldură, somn. Mă despart de colegele mele, caut țintit un taxi. Găsit. În fața mea, mai multe mașini crem aliniate ascultător una după alta, așteptând clienți noi. Adică pe mine. Dar pe care să-l aleg? Mă îndrept spre cea mai apropiată dintre ele, de la al cărei geam deschis se zărea un domn binevoitor. Salvarea mea, mi-am spus. -Sunteţi liber? îl întreb eu, gata, gata să dau năvală pe unul din locurile din sp

Timpul, timpul, timpul...cel mai constant concurent și inamic din viața mea. Și-asta de când mă știu. Mereu grăbit și întotdeauna prea puțin. Chiar dacă până acum n-am ieșit nici măcar o singură dată învingătoare în cursa asta cot la cot, tot nu m-am învățat minte. Daaar, cu scorpionii n-o scoți ușor la capăt (Yes... I'm a scorpio 😉♏). Am totuși cinci ași în mânecă, cu care încerc să trag de el cât pot, să-l derutez, astfel încât să reușesc să îndes într-o zi - întotdeauna prea scurtă, toate nevoile mele - întotdeauna prea multe. Alu ngați  hoții de timp După ce am urmărit The social dilemma , primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi dezinstalez de pe telefon câteva aplicații, inclusiv Facebook. Am sesizat chiar din ziua următoare cu cât timp în plus m-am cadorisit. Cele cinci minute acum și încă zece minute mai încolo care mă ispiteau atunci când voiam să fac o pauză scurtă, în care doar dădeam scroll pentru o știre sau ce se mai întâmpla nou în lumea virtuală, s-au comprimat

M-ai trădat, timpule! Prin ochii mei curioși de copil, cu pașii mici, dar curajoși pentru lumea asta mare, credeam că timpul e îndestulat pentru joacă. Dar te-ai grăbit. Și ai făcut să mă ridic mare, Să mi se adune griji care mi-au încetinit pașii.  I-au făcut mai precauți. Iar ochii au început să mi se lovească în tot mai multe umbre aspre, ce-au lăsat urme cu îndoială pe candoarea lor. Mai lasă-mă un pic așa!  să-mi fie doar joacă, râs și ochi curioși - te-am rugat. Dar n-ai vrut și m-ai făcut degrabă om mare.  M-ai cam grăbit, timpule! Și totuși, te-ai îndurat cândva de mine, ai vrut să-mi fii din nou puțin prieten. Atunci mi-ai trimis ochi jucăuși de migdala și zâmbet plin de toată candoarea din lume ca să-mi facă din nou inima mare și netedă și plină de lumină. Pentru încă o vreme, Care va trece la fel de grăbită la vale cărând cu ea dor de părinte si amintiri decolorate. Mă cam amăgești, timpule!

De fiecare dată când văd o campanie de strângere de fonduri pentru un copil, inima îmi îngheață. Nu suntem mai speciali fiindcă nu ni se întâmplă nouă, nu suntem nici mai buni, nici mai frumoși, nici mai nicicum. Ci doar mai norocoși. Foarte norocoși că nu suntem noi în povestea aia, că avem o șansă neprețuită că povestea nu e a noastră.  Cu frica nu te pui. Îți înmoaie genunchii, îți oprește respirația, uneori te desfigurează. Te coboară mic de tot într-un neant. Și din acest punct, continuarea depinde de fiecare. Sunt oameni pe care frica îi îngenunchează și rămân acolo. Jos, fără putere, fără speranță. Dar există oameni care, după ce s-au frânt pe genunchi, s-au oprit din cădere, au ales să se ridice, să devină din nou înalți și puternici. Frica scoate din unii oameni o putere pe care nu credeau că ar fi capabili să o posede vreodată. Îmi vin aici în minte exact acei părinți de care spuneam mai sus, munți de voință și stânci de putere care se iau la trântă cu toată nedreptatea ce în

Am învățat să scriu povești de la tine. Îmi plăcea cum vibra ecoul cuvintelor lor sub pielea mea atunci când erau vorbite de tine. E drept că mă și nelinișteam uneori,  atunci când mintea ta părea că uită de mine și se rătăcea printre ele. Dar asta se întâmpla doar pentru fracțiuni de secundă Și vedeam apoi, din nou, licărirea albastră din ochii tăi îndrăgostiți. Și mi-era bine din nou. Și cald, și ecou sub piele. Așa am prins eu drag de ele. Dar atunci când n-ai mai fost acolo iar eu aveam nevoie de magie  și de licăriri albastre din ochi îndrăgostiți, am început să mi le scriu singură. Ca mai apoi, să ți le povestesc în gând ție.

  Resimt din când în când acelaşi gust amar, Un gust decolorat de amintire, Emoții diluate de trecut, O urma ștearsă de iubire. Cum de-am lăsat-o să dispară așa nepăsători...să fii fost tu sau, oare am fost eu? Cea care a uitat să vina-n acea seară, Cel ce-a cotit grăbit în drumul său? Cum de-am lăsat-o să se stingă rece Fără să-i dăm măcar un apogeu sau fără să-i schițăm, măcar grăbit, poveste? Te-întrebi și tu, oare, cum ar fi fost să fie Așa cum o mai fac, din când în când, și eu?

Se zbat fluturi în pieptul meu Când ochii tăi mă îmbrățișează, Îmi dansează emoții-n glas când și gura ta visează. Dansează fluturi în pieptul meu Când mâini mici și jucăușe Îmi răpesc sufletul-mi tot și-l hrănesc cu turtă-dulce. Cântă fluturi în pieptul meu Când un răsărit tresare, Când resimt în asfințit doar o fericire mare.

  Te-am pierdut în întuneric Căci erai așa tăcut Și-am uitat s-aprind lumina să te văd, să te sărut. Dar sărutul meu te doare căci nu spune va urma. El te vrea doar pentru mine, însă mâine voi pleca. Și-ai să plângi că, știi prea bine, nimeni nu va mai putea să sărute și să râdă, cum o face gura mea. Vreau s-aprind o lumânare Dar te văd cum plângi. Și tac. Nu, nu pot să plec acum Când mi-ai devenit prea drag.