cu mintea aiurea

Ploaia asta anemică de vară mi-a rătăcit din nou gândul spre tine. Mai ții tu minte umbrela aia a ta, mare şi verde? Posibil cea mai mare umbrelă de ploaie care mi-a fost dat să văd vreodată. Ai lăsat-o într-adins la mine și n-ai vrut s-o iei nici în ruptul capului. Când lași un obiect la cineva, ai mereu motive s ă  revii - ziceai, iar pe mine asta mă  enerva la culme.  Așa c ă  a rămas acolo, atârnând de cuier inert ă  şi rece, de mă scotea din sărite de fiecare dat ă  când mi se pironea în privire, nu de alta dar gândul îmi zbura mereu la tine. Și ce s ă  vezi? Apoi mi se făcea drag ă şi mă apuca dorul . Ce nepotrivire, nu-i așa? Doar c ă  iubirea e plin ă  de contradicții, mai ales atunci când ești plin de tinerețe şi nu te pricepi cum s ă  iubești cât trebuie.  Şi fiindcă devenise atât de sâcâitoare încât mă scotea din minți când o vedeam acolo,  am pus mâna pe ea într-o zi, chiar dac ă  soarele ardea în forț ă  fără vreun gând de-a pune de-o ploaie. Ţin minte şi acum privirea cel

  Barca înaintează alene spre golful liniștit. Își plimb ă  mândr ă  catargele prin aerul albastru. Vântul ușor ar fi dorit parc ă  s-o zorească şi s ă -i avânte puțin mersul, dar ea își continu ă  nederanjat ă  înaintarea spre port, prin valurile ușoare şi reci. Pescarul vânjos, cu pielea ruginit ă  de soare, înnoadă ambarcațiunea la mal. Are mișcări sigure şi o vioiciune în gesturi, pe care n-ai ghici-o în chipul inert, ba chiar ușor ursuz şi ostenit. Pielea i se adun ă  în riduri adânci în jurul ochilor, chiar dac ă  restul trupului pare încă destul de tânăr. Mâinile puternice strâng bine nodul, care pironește barca de mal.  Suntem câteva chipuri curioase care privim de pe margine acest tablou, vrăjiți de simplitatea gesturilor dar şi de dinamismul actorului. Pescarul nu se lasă distrat, apuc ă lăzile cu creveți şi le aşază una peste alta pe malul din beton, înfierbântat de soarele aprig. În port, zi de zi se întâmplă acelaşi lucru. La reflux, valurile negre şi reci mână bărcile s