cu mintea aiurea

Am aflat zilele trecute un cuvânt nou - Shoshin. E un cuvânt pe care japonezii îl folosesc când vorbesc despre curiozitatea cu care te avânți să descoperi lucruri, deschiderea pentru nou, dintr-o perspectivă ușor naivă și lipsită de preconcepții - cam așa cum intuitiv știu să facă copiii. Asta  până când avem grijă noi, adulții, să le creăm opreliști, proiectându-le fricile noastre și contaminându-i de "așa se face", dornici să-i pregătim bine pentru viață. Și totuși, îi invidiem pentru toate astea, tânjim după lipsa de griji pe care ne aducem aminte că am simțit-o și noi cândva, înainte de a ne lăsa momiți de iluzia vieții de om mare. Am lăsat să conteze mai mult ceea ce spune lumea decât ceea ce simțim noi, am permis fricii să ne taie avântul și de multe ori renunțăm prea ușor în a găsi răspunsuri, căzând pradă unei rutine comode. Iar acum, când ne simțim parcă prea bine înfipți în realitate, facem eforturi pentru a reînvăța bucuria și simplitatea de a ne desfăta cu prezent

Hai să rămânem nemuritori, mi-ai zis. Nemuritori și tineri, ți-am șoptit în ureche. Mi-ai luat mâna și m-ai invitat pe un ring imaginar, pe vocea răgușită de tabac a lui Cohen. Și unde anume și în care timpuri ți-ar plăcea să te oprești cu mine? Mi-ai sărutat mâna tandru,  cum doar îndragostiții se pricep să facă, iar eu am încercat un zâmbet ce s-a încurcat în emoția clipei. Gândul mi-a pornit aiurea, departe, și totuși parcă s-au întâmplat toate curând. Aproape că simțeam din nou emoția și neliniștea primelor noastre întâlniri și chinul gândului că am putea să nu fim suficienți celuilalt. Apoi ni s-au născut copiii, îți mai aduci aminte de toată frica și fericirea încâlcite una în alta și totuși, ce sentiment sublim acela că din carnea noastră cu atâtea cusururi, am plămădit perfecțiune, și nu doar o dată ci încă o dată. Cât de talentați suntem să scoatem ființe perfecte, chiar dacă prețul pentru a-i avea e acela de a trăi cu inima descoperită toată viața, fiindcă cum altfel aș putea