cu mintea aiurea

Ce ziceți de fotografia asta? Nu știu ce stare vă induce vouă, dar mie gândul mi-a zburat imediat la soțul meu. Parca am fi noi doi - mi-a trecut prin minte - buzele mi s-au crispat într-un zâmbet ușor, la gândul cu diminețile în care ne trezeam odihniți, parcă simt şi acum cum îmi întindeam corpul sub așternuturile calde, îmi pregăteam apoi o cafea fierbinte, puneam mâna pe cartea de pe noptieră şi mă strecuram înapoi între așternuturile moi. Ce vremuri! Doamne, ce vremuri îndepărtate. Să tot fi trecut o sută de ani de atunci. Între timp - cred că nu am apucat să vă spun - am devenit părinți. Avem doi copii frumoși şi buni, care adoră să stea în brațe. Unul din ei se trezește încă  noaptea, şi nu doar o data. M-am scuturat ușor, suficient însă sa scap de himeră şi mi-am adus aminte de ultima poză cu noi toți  dormind, care mi s-a lipit de retină. Era chiar de azi dimineață, când ţin minte că m-am furișat de sub așternutul cald, bucuroasă că am furat startul şi am timp de o cafea băută

Picioarele obosite se odihnesc în nisipul moale și ud. Marea se ceartă neagră cu vântul arțăgos, ce se ia acum la harță şi cu părul meu. Nu-mi pasă, îi dau pace. Ochii mei închiși își caută liniștea în sunetul de valuri necăjite. Nu mai văd acum nici valuri zbuciumate, nici vânt nemulțumit, ci doar vorba lor împreună. Şi e multă liniște în muzica asta Îmi place. O las să cânte tare în urechile mele Și să-şi risipească tăcerea în mine. 

Povestea nu e alambicată deloc, dar e plină vârf de dramatism adolescentin. Iar atunci când o simți direct pe inima pielea ta, ustură, frate.  Eram îndrăgostită până peste cap de un băiat care iubea poezia, ba mai mult, scria el însuşi versuri, pe care mi le recita apoi, fiindcă prindea mai bine la vrăjeală. Iar mie îmi plăcea poezia şi îl adoram pe Minulescu așa că, privind retrospectiv, nu cred ca i-am dat prea multă bătaie de cap până să mă cucerească, chiar dacă credeam atunci că i-am opus o rezistență teribilă. Iluzii. M-am trezit destul de curând purtată printr-un bazar sentimental asemenea celui minulescian, în care negustorul era băiatul cu ochi albaștri, în a căror veselie se distra viața şi unde îmi citeam eu fericirea. Destul de patetic, știu, să cazi ca lovită în aripă și să te zbați apoi în toate emoțiile alea crunte. Dar, don't judge, am trecut toți pe-acolo. E bine totuși ca el nu avea habar de acest vârtej sentimental care mă amețea rău de tot, dădeam la greu din m