cu mintea aiurea

Pacea e  nefricoasă. E  pașnică și  nețipătoare. Netulburată. În armonie cu ceea ce e În  interior Și în jurul ei. Nu e fragilă și nici arțăgoasă. E caldă. Ea ne ține întregi și plini. Și tot din ea vine fericirea.

Am insomnii. În curând va apărea însă încă o zi în lume. Aproape că văd zorii din ea. O zi nouă, între cine am fost și cine voi fi. Doar că pleoapele mele sunt încă treze, ca de zahăr, și nu-și găsesc somnul. Oare cum voi fi mâine? Ce am fost ieri știu deja. Gândurile astea aleargă în mine și mă fac să nu tac pe dinăuntru. Dar, dacă m-ai ține acum de mână, mi s-ar topi poate și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură credința. Atunci, poate, s-ar face cald la mine sub piele și mi-aș găsi simplu răspuns la toate îndoielile. Dacă m-ai putea ține acum de mână, știu că m-ai privi bun și cu răbdare și m-ai întreba: „Oare ce ar face acum iubirea ?” Atunci mi s-ar topi și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură acum credința.

Dacă am fi învățat să nu ne fie frică de umbre Dacă aș fi știut că vrei să rămân Dacă mi-ai fi spus că ți-e teamă și ție Dacă nu m-aș fi ascuns ca să plâng Dacă n-am fi lăsat să se stingă Tăcerea ce s-a prins între noi Dacă am fi făcut-o să plângă Sau să se răstească furioasă la noi Dacă ți-aș fi spus ce se întâmplă în mine Dacă ai fi știut să asculți Dacă nu ne-am fi temut de iubire Dacă ne-am fi spus tot ce trebuia spus Dacă-ai fi vrut să rămâi lângă mine Dacă n-aș fi rămas în turnuri secrete Poate aș fi uitat azi de tine Poate n-am fi avut azi regrete.

Există pastile pentru orice. Pentru durere în gât, și la inimă sau pentru insomnii, pentru dureri de oase și de cap, sau pentru prea multă dulceață în sânge. Există o pastilă pentru orice chiar și pentru păcălit mintea și amorțit sufletul, dar nu și pentru dorul de tine.

fă lucrurile care-ți plac. acum. nu mai târziu. nu cu amânare. nu când nu vei mai putea sau nu vei mai avea cu cine.- cel mai prudent sfat primit pentru viață. ca să o pot privi prin ceea ce am și nu prin ceea ce am pierdut.

Iubesc vara pentru diminețile ei blânde, și mirosul de asfalt încins, după ce e răcorit de ploaie. Apusurile - pentru izul de melancolie ce se risipește pe ceruri și în înăuntruri. Parfumul liliacului, sufletele rebele și privirile care vorbesc fără cuvinte. Și pe tine - pentru acel altfel de om care devin când sunt cu tine. 

  Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Nici prin cuvinte, nici în fapte Eu, Tu... Încerc să devin mai întreagă Îmi curăț rănile, îmi netezesc cicatricile Ce muncă migăloasă... Pe unele poate nici nu ți le-am arătat vreodată. Dar nu e treaba ta să mă pansezi pe mine Nici a mea să te repar pe tine. Cât de ușoară e teoria Atunci când te miști într-o lume zgâriată. Treaba mea e să văd de ale mele Tu ocupă-te de-ale tale. Să știi că nu mi-am căutat niciodată jumătatea Am vrut un om întreg lângă mine, nu doar o jumătate Tu ocupă-te de-ale tale E treaba mea să am grijă de-ale mele Ca să ajungem mai mult decât jumătăți de oameni. Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Eu îmi netezesc cicatricile și îmi curăț rănile Ce muncă migăloasă... Și totuși, e atât de mult frumos prins între cer și pământ. 11 iulie 2025

  Pe plaja asta fierbinte, Cu măslini, leandri înfloriți și cu un cer ce se scaldă blând în mare, În locul ăsta furat de lume și ars de soare, În care buzele mele au gust de sare, Iar pielea mi-e arămie de la aerul încins Pe plaja asta aproape tăcută, În care valurile sunt blânde și curate Și unde nu mă știe nimeni Mi-a zburat gândul la el, Aproape ca într-o doară, și cu mulți ani în urmă La el, bărbatul care obișnuia să-mi spună în fiecare zi că sunt frumoasă. I s-a făcut frică apoi, Așa că a învățat să uite Că mi-ar fi spus asta vreodată.

Cu tine de mână, pe străzile astea înguste În orașul încins, cu ferestre atât de aproape una de alta, De ai putea zice uneori că aparțin aceleiași case Cu miros de mare, pește și cuptor, laolaltă Cu femei îndrăznețe, ce-și lasă pielea la vedere Și bărbați ce nu se feresc să mă privească în ochi În acest oraș în care toate femeile sunt "bella" În care se aude muzică pe străzi Și atârnă haine la uscat sub ferestre, În acest oraș toropit de soare Cu catedrale multe și graffiti pe toate zidurile Cu terase pline și copii ce bat mingea alături M-am îndrăgostit naiv și pentru a nu știu câta oară, Din nou de viață.

Sunt zile și zile... Unele în care mi se face un dor nebun de tine Și altele în care te-am uitat. Unele în care mă simt la marginea lumii Și altele în care nu mă îndoiesc deloc de mine. Vin, uneori, zile cu parfum de tei prin ele, Ce mă mângâie pe dinăuntru și mă fac să mă simt acasă Și altele ce-mi deschid hăuri sub talpă, Iar mie mi se face frică că nu am prăjini care să mă țină. Sunt zile și zile... Unele bune și limpezi Și altele în care uit că te-am uitat.

Oamenii se nasc buni, Doar că uneori uită asta. Viața e plină de frumos și de lucruri bune Nu prea scriem despre ele, La știri sau la televizor vorbim mult despre cele rele, Oamenii stau și ascultă Și zic că îi obosește viața Când, de fapt, îi obosește netrăirea ei, Renunțarea, visul stins și teama de a încerca Și poate încă altele ce vin din frica de credință. Viața nu e prinsă între pereții casei mele. Începe undeva sub pielea mea, În vorba pe care o împart cu tine Și uneori tocmai acolo unde se sfârșesc limitările mele. Recunoștința e încredere în viață, - Așa scrie într-o carte - De-acolo începe fericirea și se stinge frica. Mie îmi plac cărțile și înțelepciunea din ele Și ochii oamenilor buni. Nu mi-e frică de frică, Nici de rai sau iad - știu că nu există, Doar emoții în noi care ne duc într-acolo. Dar oamenii se nasc toți buni, În viață e plin de frumos și de lucruri bune Nu ascult televizorul, pun doar muzică tare în căști. Îmi plac ochii oamenilor și p...

De la minte spre inimă e cel mai scurt drum de parcurs Și totuși aleg uneori cărări întortocheate Chiar de știu că mă rătăcesc aiurea printre ele Fără rost, zi după zi. Dar așa face lumea. Stă cu mintea prinsă în aceleași gânduri Chiar de n-au fost de folos nici ieri, nici luni, nici zilele din urmă. Umblăm parcă în transă Vrem să fim mai mult, să avem mai mult De parcă nu am fi destui așa cum suntem. Știam cândva că suntem destui și perfecți Așa ne-a  lăsat viața Doar că am crescut de-atunci, Au trecut ani și am uitat, Și nu mai e nici prea mult timp, Tot asta zice lumea. Trebuie să facem, să facem din nou Nu prea e mult timp să te privești și să-ți placă de tine Cum ar putea? Când ești prea mult cu privirea în lumea altora Și prea puțin în lumea ta. Cât nonsens pot face oamenii, spune uneori copilul -iar eu aproape că râd la ideea asta Dar văd cum îi fură de viață gândurile încâlcite Și ei nici măcar nu bagă de seamă. Și atunci mă bușește plânsul. Ce risi...

Se scutură norii și pomii Și amintirea ta în mine. Pe asfaltul negru de ploaie A stropit cu petale albe, Ca un gând aievea despre tine. Mai trece și primăvara asta, Apoi vara, Și toamna, Și crispata iarnă. Nu mai vreau să mă pierd în trecut. Vreau să rămân aici, Fixă în timpul ăsta, Prinsă în clipa asta oricum trecătoare, Pe pământul încă ud, Și stropit de petale mărunte și albe, Cu amintirea ta în mine Încremenită încă sub pielea mea, ...în mintea mea, Să o iau cu mine prin acest prezent îngust, Chiar și preț de o secundă -Și poate încă un pic- Și să o transform cândva în eternitate.

Îmi place galbenul de vară Și albastrul din ochii tăi, Mirosul puternic de zambile de la florăria de alături Și râsul perfect al oamenilor fericiți. Mirosul fierbinte de asfalt și tăcerea nopților calde, Pielea încălzită de soare, cu urme de nisip fin pe ea, Cafenelele mici, librăriile mari și corzile de vioară Și libertatea abandonării de sine. Îmi plac privirile îndrăznețe și urma lor ce rămâne sub piele, Obrajii înroșiți de pudoare, Zbaterea frenetică între vulnerabilitate și independență, Așa cum o trăiesc în ei doar oamenii îndrăgostiți. Îmi place cum verdele astâmpără mintea Și felul firesc în care curge blândețea din inimile împlinite Perfecțiunea maculată de pe chipul copiilor mei Și felul în care mă văd, atunci când mă privesc prin tine.

Un soare ce se urcă spre cer în fiecare început Mâna mică a unui prunc, prinsă sub ocrotirea mâinii tale Un ceai cald și un croissant moale Cărțile de pe raft Tu mângâindu-mi obrazul Și galbenul soarelui intrând îndrăzneț printre perdele. Pielea moale cu miros dulce și viață fragedă Pe care o țin în brațe acum; Am purtat-o în pântec luni de zile Și în minte încă câteva înainte. Stai acolo, copile, fără grabă Ziua de azi nu se va mai repeta niciodată. Alinarea vântului în foșnetul de frunze Răsfățul meu în strânsoarea privirii tale Roșața roșului Parfumul liliacului Și îndoiala de propriul sine - doar niște lucruri mărunte. Cerul se rupe din nou de soare E târziu în zi S-au asmuțit greierii Și au tăcut oamenii E liniște în cer și sub el Mai așteaptă un pic Și va incepe din nou viața.

Când mă uit la lume prin geamul ăsta aburit Văd doar ceață și oameni imperfecți în jur. Par urâți cumva, în toată negura asta, Sunt diformi și au privirea moleșită. Îmi vine să mă ascund în spatele lui Să-l las să mă adăpostească de urâțenia de-afară. De o lume tristă... Dau perdeaua urâtă la o parte. E iubire și frumos ce-mi încălzesc corpul, Sunt în mine, au fost acolo mereu Doar că uneori uit că ar fi ale mele. Respirația mi-e caldă și atât de aproape de geamul acesta sinistru Prin care totul e gri, în ceață și urât. Dar se încălzește ș i treptat se face tot mai clar, Ceața dispare și apare lumina. Oamenii se mișcă perfecți și frumoși Îmi zâmbesc și au privirea curată, Exact așa, cum îmi place să-i văd Când în corpul meu încălzește iubirea. sursa foto: unsplash.com

Oamenii își spun povești. Oamenii iubesc, Oamenii se ceartă, Alteori se țin de mână Și se sărută tandru, Ori plâng cu pumnii strânși În neputința resemnării. Oamenii aduc pe lume oameni noi, Au grijă de ei Și cred că le dau iubire Nu văd însă, că la schimb Le scurtează drumul spre de desăvârșire. Oamenii cred că știu multe Și că trăiesc în certitudini Când nimic nu e mai pieritor Când te lași furat de platitudini. Oamenii trăiesc în grabă De frică că le va trece viața Când asta e cea mai de fără minte cale Ca să rămâi cu inimile goale. Oamenii se amăgesc în viață. Trăiesc fără să fie Știu fără să priceapă Iubesc cu siniubire și trufie Sfârșesc fără să înceapă. sursă foto: unsplash.com

Nu vreau să mă lupt cu tine, Vreau doar să te iubesc. E tot ceea ce îți pot oferi azi Fiindcă unde vom fi mâine Rămâne încă o taină pentru amândoi. Așa că din toată furia, egoismul sau gelozia Cu care îți pot otrăvi sufletul Și care știu sigur că doar o să ne despartă, Aleg să-ți dau iubirea. Ea e singura care a reușit Să ne țină până acum împreună.

Într-o zi ne naștem Într-o altă zi murim. Între ele va veni o zi în care ne îndrăgostim Sau o alta  în care, poate, ne vom pierde iubirea. O vom regăsi într-o altă zi. Sau nu. Va veni cândva o zi în care ne vom simți singuri, Apoi o alta în care vom sta împreună. Într-o zi o vom lua de la capăt Sau doar ne continuăm ieri-ul. Va fi o zi în care primim Și o alta în care va trebui să dăm. O zi în care ne vom simți buni, O alta în care nu vom fi destul. Va fi o zi în care credem că ne pierdem. Și poate, totuși, o zi, în care învățăm să ne iubim. Într-o zi ne naștem. Într-o altă zi murim. Și între ele se întâmplă toate astea. sursă foto: unsplash.com

Ai două calități mari, copilă, ești empatică și pui mult suflet. Nu te mulțumești cu jumătăți de adevăruri, uite, încă o calitate, vrei să dai coaja la o parte ca să cuprinzi ce se ascunde după. Ești curioasă, iar asta te-a făcut să cauți, ți-a adus neliniște, dar și multe răspunsuri și adevăruri. Iubești cinstea din oameni și îți place să-i privești în ochi, nu măștile pe față. Ești un copil bun, n-ai înțeles încă, fiindcă ți s-a spus o dată că nu ar fi așa, iar tu ai crezut mai degrabă ocara asta goală decât ceea ce-ți spune inima. Așa că ai căutat să te justifici mereu, te-ai lăsat pe tine și te-ai străduit să fii mereu pentru ceilalți. Căutai validare, credeai că gura celorlalți e mai autentică decât ceea ce simțeai în tine. Ești bine așa cum ești, nu trebuie să dovedești nimănui nimic. O să ți se mai spună vorbe urâte și când vei fi mult mai mare, vei fi judecată strâmb, dar până atunci vei fi câștigat înțelepciunea de a alege răul de bine, valoarea de nulitate, vei afla până atun...