cu mintea aiurea

Nu sunt un om al bilanțurilor. Nu mi s-a întâmplat încă niciodată pană acum să iau un pix şi-o foaie de hârtie şi să aștern la liniuță ceea ce a fost bine sau nu, ceea ce am reușit  sau ceea ce va urma. Nu-mi place să-mi împart  viața în coloane, în reușite şi eșecuri. Se zice, însă, că e un exercițiu bun să-ti faci din când în când socoteala, ca să știi cam pe unde stai. Dacă ar fi  totuși să trag linie sub tot ceea ce am trăit în ultimele 365 de zile, sunt bine. A fost un an frumos, plin, în care am dormit puțin, dar am şi visat mult, cu griji, care s-au înghesuit multe acum, spre sfârșit şi pe care sper că le-am curmat. Un an provocator în care am avut timp să (mă) observ, în care am fost mai puțin ursuză cu mine şi m-am iubit mai mult. Mi-am cumpărat pantofi şi cercei şi cărți multe, chiar dacă nu le terminasem încă pe celelalte, de anul trecut. M-am străduit să fac sport, am băut cafea bună şi am descoperit cea mai buna prăjitură cu ciocolată. Începutul de an ne-a completat ca fam

  Am descoperit destul de târziu cât de bine îmi face să scriu. Primul blog a fost o agend ă galbenă, în care scriam poezii, pe care le țineam pitite bine de ochii celorlalți. Îmi era teamă să-mi pun sufletul la vedere, așa că îl așterneam pe rânduri de cerneală şi-l încuiam apoi bine, între cele două coperți groase. Apoi, de la o vreme, nu am mai scris. După niște ani, s-a născut primul nostru copil, un băiat blând, cu ochi migdalați şi mari, care cuprind în ei toat ă inocența lumii. El mi-a umplut inima, a făcut-o mare, mi-a scos-o din piept și a arătat-o lumii întregi. Cu inima la vedere, m-am simțim descoperită şi slabă. Toate aceste temeri şi emoții, atât de noi, atât de copleșitoare încât mă înghețau parca câteodată şi cu care nu știam cum să mă descurc, au deschis totuși ceva nou în mine - acceptare. Le-am luat așa cum au venit, n-am avut de ales, am înțeles că trebuie să mă împrietenesc cu ele, dacă vreau să le răzbesc, că  e absolut normal să nu știu uneori pe unde să o apuc.

Ieri a fost ziua mea. Ieri am împlinit treizeci şi nouă de ani. Par atât de mulți când îi văd scriși pe hârtie,  mi se par străin de mulți când mă aud rostindu-i, parcă nici nu ar fi ai mei, adunați atâția la un loc. Ieri, de ziua mea, am primit treizeci şi nouă de trandafiri, roz și roșii, strânși laolaltă într-un buchet plin și colorat, treizeci şi nouă, atâția cât anii mei la un loc, şi care, cuprinși toți în buchetul ăla, nu mai păreau deloc prea mulți, ci doar frumoși şi plini. Prima amintire cu ziua mea de naștere o am de pe la vreo șase ani. Țin minte că era dimineață, am deschis ochii, iar prima imagine a fost cu mama şi tata, care așteptau zâmbăreți să fac ochi,  am văzut apoi păpușa, încă în cutie,  așezată lângă mine. O păpușă cu cârlionți scurți şi  ochi albaștri, cu o fustă lungă, albă cu buline roșii și o pălărie asemenea. Cât de mult mi-a plăcut păpușa, cât de frumoși erau ochii părinților mei, cu toata emoția lor dansând în ei! Mi-aduc apoi aminte, la unsprezece ani, câ

Nu mai știu cum am ajuns la cartea aceea, dacă mi-a fost recomandată sau, pur şi simplu, am avut eu inspirația de a o cumpăra, cert e că a ajuns la mine exact atunci când aveam nevoie. Există cărți pe care ai norocul să le citești în acel moment în care reușesc să umple sau să netezească acolo unde nici măcar tu nu intuiai că e nevoie. Ajung astfel să se lipească de tine pe viață. Şi uite așa, Fredrik Backman a devenit unul dintre scriitorii mei preferați. Așa a început totul.  Bunica mi-a zis s ă -ți spun că-i pare rău  a fost primul lui roman pe care l-am citit. E o carte care se citește ușor, e înduioșătoare şi blândă, dar şi plină de umor. A făcut, întâi de toate, să-mi fie dor. De bunici, de părinți, de prieteni, de copilărie, de povesti, de relații adevărate. Apoi am râs, m-am simțit din nou copil plin de candoare, m-am posomorât apoi că parcă ne lăsăm prea puțin timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Am scris şi atunci despre ea, e unul dintre primele articole de pe blog şi î

Luna s-a cocoțat rotundă și albă tocmai în vârful cerului.  Ţin cana fierbinte în mâini,  iar aburi dulci de măr și scorțișoară își fac drum prin aerul rece.  Miroase a toamnă. Nu-mi aduc aminte să îmi placă. Nu-mi place rece, Nu-mi place gri. Mă întristează ploaia. Acum miroase a măr și scorțișoară. Deasupra, noaptea își întinde negrul peste casele obosite. Va fi mâine. Un pic mai rece ca azi O zi mai aproape de iarnă. O noapte mai departe de tine.

De la o vreme îmi vine să imortalizez totul. Primii pași, prima îmbrățișare, primul zâmbet, prima lor joacă împreună, a doua, a cincea, prima ieșire în parc, primul cuvânt - n-am făcut nicicând atât de multe poze ca acum, de când sunt copiii. Amintirile se adună în suflet, dar ei sunt prea mici să le cuprindă în ei, așa că încerc să salvez eu cât mai multe, ca să le aibă ei mai încolo. Sunt multe, nu știu să selectez, sunt prețioase toate, parcă.  Ieri a fost special, am făcut o ședință foto aparte, în care am făcut o poză, da, doar una singură, dar se zice despre ea că e făcută să dureze o veșnicie, că nu se degradează.   Basti e vecin cu noi şi pasionat de fotografie, dar nu de orice fel, ci fotografie autentică, cu aparat cu burduf şi tehnici vechi, care se foloseau acum 150 de ani. Are şi un minilaborator ambulant, cu tot felul de substanțe şi vase, pe care îl poartă cu el.  A potrivit cadrul, a fugit apoi să pregătească placa de sticlă, ne-a spus să nu ne mutăm poziția, clipitul ş

Ce ziceți de fotografia asta? Nu știu ce stare vă induce vouă, dar mie gândul mi-a zburat imediat la soțul meu. Parca am fi noi doi - mi-a trecut prin minte - buzele mi s-au crispat într-un zâmbet ușor, la gândul cu diminețile în care ne trezeam odihniți, parcă simt şi acum cum îmi întindeam corpul sub așternuturile calde, îmi pregăteam apoi o cafea fierbinte, puneam mâna pe cartea de pe noptieră şi mă strecuram înapoi între așternuturile moi. Ce vremuri! Doamne, ce vremuri îndepărtate. Să tot fi trecut o sută de ani de atunci. Între timp - cred că nu am apucat să vă spun - am devenit părinți. Avem doi copii frumoși şi buni, care adoră să stea în brațe. Unul din ei se trezește încă  noaptea, şi nu doar o data. M-am scuturat ușor, suficient însă sa scap de himeră şi mi-am adus aminte de ultima poză cu noi toți  dormind, care mi s-a lipit de retină. Era chiar de azi dimineață, când ţin minte că m-am furișat de sub așternutul cald, bucuroasă că am furat startul şi am timp de o cafea băută

Picioarele obosite se odihnesc în nisipul moale și ud. Marea se ceartă neagră cu vântul arțăgos, ce se ia acum la harță şi cu părul meu. Nu-mi pasă, îi dau pace. Ochii mei închiși își caută liniștea în sunetul de valuri necăjite. Nu mai văd acum nici valuri zbuciumate, nici vânt nemulțumit, ci doar vorba lor împreună. Şi e multă liniște în muzica asta Îmi place. O las să cânte tare în urechile mele Și să-şi risipească tăcerea în mine. 

Povestea nu e alambicată deloc, dar e plină vârf de dramatism adolescentin. Iar atunci când o simți direct pe inima pielea ta, ustură, frate.  Eram îndrăgostită până peste cap de un băiat care iubea poezia, ba mai mult, scria el însuşi versuri, pe care mi le recita apoi, fiindcă prindea mai bine la vrăjeală. Iar mie îmi plăcea poezia şi îl adoram pe Minulescu așa că, privind retrospectiv, nu cred ca i-am dat prea multă bătaie de cap până să mă cucerească, chiar dacă credeam atunci că i-am opus o rezistență teribilă. Iluzii. M-am trezit destul de curând purtată printr-un bazar sentimental asemenea celui minulescian, în care negustorul era băiatul cu ochi albaștri, în a căror veselie se distra viața şi unde îmi citeam eu fericirea. Destul de patetic, știu, să cazi ca lovită în aripă și să te zbați apoi în toate emoțiile alea crunte. Dar, don't judge, am trecut toți pe-acolo. E bine totuși ca el nu avea habar de acest vârtej sentimental care mă amețea rău de tot, dădeam la greu din m

Ploaia asta anemică de vară mi-a rătăcit din nou gândul spre tine. Mai ții tu minte umbrela aia a ta, mare şi verde? Posibil cea mai mare umbrelă de ploaie care mi-a fost dat să văd vreodată. Ai lăsat-o într-adins la mine și n-ai vrut s-o iei nici în ruptul capului. Când lași un obiect la cineva, ai mereu motive s ă  revii - ziceai, iar pe mine asta mă  enerva la culme.  Așa c ă  a rămas acolo, atârnând de cuier inert ă  şi rece, de mă scotea din sărite de fiecare dat ă  când mi se pironea în privire, nu de alta dar gândul îmi zbura mereu la tine. Și ce s ă  vezi? Apoi mi se făcea drag ă şi mă apuca dorul . Ce nepotrivire, nu-i așa? Doar c ă  iubirea e plin ă  de contradicții, mai ales atunci când ești plin de tinerețe şi nu te pricepi cum s ă  iubești cât trebuie.  Şi fiindcă devenise atât de sâcâitoare încât mă scotea din minți când o vedeam acolo,  am pus mâna pe ea într-o zi, chiar dac ă  soarele ardea în forț ă  fără vreun gând de-a pune de-o ploaie. Ţin minte şi acum privirea cel

  Barca înaintează alene spre golful liniștit. Își plimb ă  mândr ă  catargele prin aerul albastru. Vântul ușor ar fi dorit parc ă  s-o zorească şi s ă -i avânte puțin mersul, dar ea își continu ă  nederanjat ă  înaintarea spre port, prin valurile ușoare şi reci. Pescarul vânjos, cu pielea ruginit ă  de soare, înnoadă ambarcațiunea la mal. Are mișcări sigure şi o vioiciune în gesturi, pe care n-ai ghici-o în chipul inert, ba chiar ușor ursuz şi ostenit. Pielea i se adun ă  în riduri adânci în jurul ochilor, chiar dac ă  restul trupului pare încă destul de tânăr. Mâinile puternice strâng bine nodul, care pironește barca de mal.  Suntem câteva chipuri curioase care privim de pe margine acest tablou, vrăjiți de simplitatea gesturilor dar şi de dinamismul actorului. Pescarul nu se lasă distrat, apuc ă lăzile cu creveți şi le aşază una peste alta pe malul din beton, înfierbântat de soarele aprig. În port, zi de zi se întâmplă acelaşi lucru. La reflux, valurile negre şi reci mână bărcile s

Azi a stropit cu soare. Cafeaua ne așteaptă încă aburindă, tu m-ai privit cald, gura mi s-a deschis zâmbind. E bine cu tine, mi-a trecut prin minte, e familiar, s-a așezat totul lin în noi ca și cum ne-am cunoaște de-o viață. Și totuși, e ca și cum ar fi fost ieri când ne-am văzut pentru prima dată în acel vagon de tren, la aproape o adolescență distanță. Sunt 18 ani de-atunci, îți vine să crezi asta? Iar eu mă simt uneori ca la 21 de ani, în acel vagon de tren, mirându-mă încă de fericirea albastră care răzbate din ochii tăi. Asta mi-a plăcut cel dintâi, albastrul jovial din ochi fericiți, pe care l-ai dat cadou pe viață fetiței noastre și inelele rebele pe care ți le-a furat băiatul nostru. Eu le-am împrumutat ochii mei căprui și voința mea mare și încă câteva chichițe pe ici pe colo. Cât de frumos am creat împreună. Și știi ce e si mai frumos? Bucățelele astea mici din noi pe care le-am sădit în ei au parcă și mai mult farmec când le regăsești îmbrăcate în inocența cu care le pri

                                        Din timp în timp mi se întâmplă să te mai caut prin odaie sau chiar să simt urme din parfumul tău, ca și cum tocmai ai trecut pe-acolo. Fericirea îmi umple atunci inima și mi-e din nou bine.  Sunt doar fracțiuni de secundă însă, căci adevărul mă lovește apoi brutal în coaste și mi se prăbușește trist și greu pe stern. Fărâma aceea de bucurie o plătesc apoi înzecit cu suferință. Se acutizează totul. Dorul, mâhnirea, pustiul. Și odaia devine din nou goală și fadă, iar eu mă mai împuținez un pic, cu o bucățică ce se rupe din mine. Cum ai putut să te desprinzi atât de grăbit Fără să mă întrebi măcar, daca voi putea fără tine?

Cum multe apucături din perioada de adult își au obârșia în vremea copilăriei, pentru slăbiciunea mea față de mirosul de carte nouă se face vinovată mama.  Primeam cărți la aniversari, găseam cărți sub bradul de Crăciun, toate cumpărate de mama. Frumos învelite, ca să concentreze și mai bine izul de tuș proaspăt, ca atunci când le deschizi, mirosul lor să-ți rămână multă vreme pe buricele degetelor.  În comuna în care am crescut eu, exista doar o librărie mică și golașă, în care găseai mai degrabă obiecte de papetărie decât cărți. Orașul cel mai apropiat era Blajul unde, la vremea aceea exista o singură librărie. Îmi aduc și acum aminte de podeaua neagră, ticsită de motorină și praf, al cărei miros îți inunda nările încă de la primul pas în încăpere. Lumina era obscură si răzbea destul de greu printre cele două geamuri de la intrarea din stradă, împiedicată  de tot feluri de ornamente care aveau menirea de a decora vitrina. Rafturile erau mari și negre și creșteau lungi pe tot peretele

Am ascultat aseară Édith Piaf iar gândul mi-a zburat la tine. De fapt, la noi doi și acele zile de vară târzie. Am pornit instinctiv spre albumul de fotografii, dar mi-am dat seama că nu făcusem nici o fotografie acolo. Păcat, s-au șters multe între timp. Știu că era sfârșit de vară, iar noi ceva mai tineri. Am vrut să fugim de oboseală și să ne ascundem  printre oameni străini. Am ales Nancy, era franțuzesc, iar noi iubim croissant-ul, cafeaua bună și să ne murdărim degetele cu ciocolată. Era și destul de aproape, de fapt asta a contat la fel de mult ca și celelalte, zilele erau puține, timpul înghesuit. Mi-aduc aminte hotelul, șic de altfel, cu patul mare și înalt. Doar strada părea sumbră, dar poate și vremea înnorată o împovăra cu gri. Și mai ţin minte că în prima seară am mâncat scoici și am băut vin alb.  Aveam Piața Stanislas aproape. Mai ții minte cum îl salutam în fiecare dimineață pe ducele împietrit în marmura albă și ne așezam apoi la vorbă și cafea pe o terasă frumoasă, me

O fată bună știe să asculte, nu se ceartă și nu vorbește urât. Nu știe să spună nu, găsește oricând o bucată de timp din care să rupă pentru tine. O fată bună vrea să facă pe plac tuturor, nu vrea să supere sau să creeze animozități. Are capricii doar în secret sau în șoaptă fiindcă nu-i place să-și dea prea multă importanță, nu vrea zgomot. Este criticată dacă poartă dantelă, fustă scurtă sau ruj roșu. Fata asta bună a învățat să zâmbească frumos, ca să-ți arate că-i e bine. Nu vrea să creeze valuri, îi plac mai mult apele liniștite, în care toată lumea este bine și mulțumită.  Ne plac fetele bune. Sunt mereu acolo când ai nevoie, nu au pretenții, sunt mereu mulțumite și fără ifose, fetele bune nu deranjează.  Doar că iți dai seama într-o zi că poți rămâne fată bună și dacă-ți rămâi fidelă ție, că nu trebuie să te fraudezi emoțional ca să le faci bine altora. Nu trebuie să-ți cenzurezi opiniile doar ca să nu-i superi pe alții pentru că, și pană la urmă vei învăța, nu ai nevoie de apro

Încă o noapte în care  Ne jucăm cu stelele pe cer Și le pândim pe cele căzătoare, Spre sufletul nostru rebel. Îmi șoptești apoi tiptil Și îmi desenezi în palmă Poveste ce mi-ai mai spus, Că mă placi  Și că ți-s dragă.

Când ai patru ani, viața e în multe feluri. E colorată, cu miros de acadea și gust de bezele, e curată, candidă și hazlie, frământată de întrebări și luminată de descoperiri, e plină de joc și râs. La patru ani, viața nu e deloc plictisitoare. Am cam uitat cum se simte pe piele inocența, aia în care râzi cu poftă, cu inima ușoară, când ești plin tot doar de bucurie, fără griji și lucruri copleșitoare de adulți, când doar ACUM contează iar mâine sau mai târziu nici măcar nu există ca noțiune . La patru ani, viața are încă miros de piele de mamă, cea mai frumoasă și bună fetiță din lumea ta, care nu are voie să se joace cu mașini și pistoale fiindcă alea sunt jocuri periculoase, da, da, jocuri doar pentru băieții ca tine și tati. La patru ani, îmbraci visele urâte în baloane imaginare și le dai drumul afară pe sub ferestre, nu le lași să se ascundă și să se depună în tine așa cum fac oamenii mari.  La patru ani, lumea e doar caldă sub plapuma moale, ghemuit în brațe de părinte, ascult

Trei melodii, atât a durat. Summer of '69, Please Forgive Me , iar pe cea de-a treia n-o mai am în minte, mi s-a șters instantaneu din amintire, o dată cu apelul care lumina ecranul telefonului și cu vocea bărbatului întors în sala de concert după nici nici două minute de conversație telefonica. ''Copilul plânge, vrea la tine, a început la vreo zece minute după ce-am plecat și nu se oprește''.  Poate sunt eu nebună, dar una dintre sensibilitățile mele de mamă e tocmai asta, să nu plângă copilul de dor. Că de plâns are voie, chiar îl încurajăm în direcția asta, să se descarce, că doar și băieții plâng câteodată, dar să strige Mama! Mama! iar eu să nu fiu acolo să-l iau în brațe, asta nu se face.  Ce să-i faci?, ne-am ridicat, în două minute eram în mașină și-am plecat că doar nu era să las copil mic neconsolat și cu dor de mamă pe deasupra. Adio Brian Adams! Rămâi cu bine în costumul mișto care-ți șade atât de bine și cu vocea ta sublimă, sper să ne revedem când copi

Vă propun un exercițiu. Rupeți-vă două-trei minute pe zi din timpul vostru și spuneți-vă lucruri frumoase. Cinci, zece, douăzeci dacă vreți, nu contează, faceți asta timp de câteva săptămâni și vedeți apoi cum vă simțiți cu voi. Mereu am fost de părere că o minte suferindă îmbolnăvește tot corpul. La fel de valabil este și reversul, acea stare de bine și sănătate care vine la pachet cu un sine echilibrat, fericit și optimist. Parcă mai niciodată nu suntem suficient de frumoși, de deștepți, de slabi sau buni, parcă mai tot timpul este un ochi critic în noi care nu ne dă pace și ne împiedică să ne fim de-ajuns.   Nu am fost nicicând un om relaxat, chiar dacă la exterior se vedea altfel. Când cineva făcea aluzie la aparenta mea răbdare, control freak- ul din mine râdea cu sughițuri. Eram o perfecționistă nerăbdătoare, cu o voce critică interioară care zumzăia aproape fără pauză și care și-a pus în timp amprenta asupra calității somnului meu, a stării mele de (dis)confort emoțional și, din

Mi s-a lipit zâmbetul pe buze De când ai apărut în viața mea zâmbesc aiurea,  văd fețele confuze ce se întorc mirate-n urma mea. Mi s-a lipit zâmbetul de buze De când te pot la piept îmbrățișa Și inima mi s-a făcut întreagă acum, că ocupi și tu un loc în ea. Mi s-a lipit zâmbetul de buze Și-mi stă atât de bine așa! Copil frumos, cât poate fi de bine de când ai apărut în viața mea.

Luna se zbate târzie în noaptea mea. Un soare încearcă să apară, și să spargă nesupus tot întunericul. Să fie oare seninul din ochii tăi care a alungat întunericul în răsărit și a făcut pace în noaptea mea?

Nu locuim la casă, nu avem nici măcar curte. Avem însă geamuri mari și pereți albi, o ciobitură în gresia gri din bucătărie și multe, multe amintiri adunate între pereții ăștia calzi. Acasă la noi, pe peretele din dormitor, exact sub întrerupător, e o semnătură de băiețel, mâzgălită cu creionul când încă nici nu mergea bine în picioare. Îmi răsare în față de fiecare dată când ies din cameră și, pentru fracțiuni de secundă, întrezăresc puiul cu cârlionți și mânuțe pufoase care-a zgâriat cu creionul amintiri în povestea noastră. Ne-am promis că va rămâne acolo mereu, chiar și atunci când el va crește mare, chiar si atunci când alți pereți vor primi culoare nouă. În holul nostru atârnă înghesuite fotografii cu noi. Sunt multe, cu amintiri grămadă și povești destule. Uneori, în iureșul de peste zi, ne oprim acolo, copilul întreabă, vrea să cunoască, noi căutam răbdare și stoarcem timp, săpăm printre amintiri și îi povestim. Îl fascinează povestea care se deschide în spatele pozei și care î

Încă de pe vremea când bebele era încă la mine în burtică, în topul întrebăriîncuietoarepentrumamișitati din casa noastră era exact întrebarea asta, la pereche cu Mami, cum se nasc copiii?. Când am auzit-o pentru prima dată ieșită din gurița aia mică de copil de patru ani, am făcut ochii cât cepele, după care am început să scotocesc printre neuronii obosiți de sarcină ca să-i dau copilului curios un răspuns cât de cât corect și rezonabil.  -Păi, când doi oameni adulți, adică mari, se iubesc foarte tare, așa ca mine și tati, daca ei își doresc mult, din iubirea lor apare un punct mic, care se lipește de burtica mamei și care crește în fiecare zi până ajunge să fie un copilaș. Eu cred ca l-am lămurit destul de bine încât, la cumpărături fiind, din mijlocul magazinului, copilul să-mi strige: -Mami, mai vreau un frățior! Vreau să te iubești cu tati și să mai faceți un copil! 🙈

De trei zile încerc să scriu textul ăsta. Printre Mama, vreau lapte!, Mama, hai să ne jucăm!, hrănit copil mare, hrănit copil mic, schimbat scutece și purtat în brațe, scriu, șterg și apoi scriu din nou, încerc să aduc coerență cuvintelor din capul meu. N-am mai scris nimic de vreo doua luni, de când viața noastră a primit o culoare nouă, n-am știut despre ce să scriu, n-am mai fost în stare, gândurile îmi erau copleșite de tot acest nou apărut.  La începutul lui ianuarie am născut o fetiță. Cea mai hotărâtă fetiță din lume, care ne-a umplut din nou casa cu miros dulce de copil mic, ne-a înmuiat inimile în și mai multă iubire, ne-a scurtat nopțile si ne-a scufundat din nou sufletul în griji de copii mici.  Am simțit toate astea pentru prima dată acum patru ani. Atunci deveneam pentru prima oară mama cuiva, a unui băiețel blând, cu păr roşcovan și ochi mari ca de migdală, care ne-a bulversat lumea cu un soi de iubire nouă, care ne-a umplut piepturile și ne-a înmuiat genunchii. Cum poate

Nu e o ironie totuși,  Că din lumea asta largă Ți-ai găsit loc tocmai în spațiul ăsta mic și întunecos  care e inima mea? Mare doar cât pumnul meu. Dar e cald şi bine, mi-ai zis Și c-ai vrea să rămâi acolo. Într-o zi, am intrat și eu în cămăruța aia strâmtă și roșie,  Din stânga pieptului tău Mare și ea doar cât pumnul tău. Și m-am cuibărit acolo. Doar că pumnul tău e mare, iar eu sunt mică, se pare că sunt în ușor câștig. E cald și bine aici la tine, nu avem nevoie de întinderea lumii Ne ajung sunetele acestea ritmate Care se leagă în ceva ce seamănă a melodie romanțată Și care se fâstâcește uneori în aritmii ciudate. Atunci când tu îți faci loc în cămăruța mea, Atunci când eu mă strecor tiptil în pumnul tău.