partea bună a furiei
Sunt un om furios chiar dacă nu exteriorizez furia. Dar o simt în mine, uneori într-un fel atât de năvalnic și nesupus încât mi-e greu să-i fac față. Uneori e mai puternică decât mine și mă răzbește, iar sentimentul pe care îl lasă în urma ei e de nepotrivire, o schizmă între autenticitatea mea și ceea ce se așteaptă să fiu. Bunica mi-a zis o dată că sunt rea fiindcă plângeam. Altă dată, fiindcă i-am răspuns înapoi. Fiindcă așa cred oamenii când celălalt nu răspunde conform nevoii lor, că ceva e în neregulă cu el. Încă nu-mi dau seama de ce vorbele ei au contat atât de mult pentru mine, știam însă că sunt nedrepte, că eu nu sunt așa, și mai știam și că așteapta de la mine să fiu cuminte. Și cine nu-și dorește să fie o fată cuminte, pe placul tuturor, chiar dacă asta înseamnă să renunți la autenticitate și să te mulezi după nevoile celorlalți. Eu mi-am dorit. Nedreptatea e singurul lucru care mă activează. Dar o face puternic, indiferent dacă e vorba de vorbe nejuste, de fapte sau de in