cu mintea aiurea

  Cred că cea mai mare slăbiciune a noastră, a oamenilor, este aceea că ne căutăm mereu căi care să ne distragă de la viață. Suntem triști, fugim de asta uitându-ne la o comedie. Suntem frustrați, dăm iama în frigider sau ne aruncăm în cumpărături. Simțim anxietate, încercăm să o înăbușim printr-un pahar cu vin sau o țigară.  În general, fugim de emoțiile negative, ne e incomod să stăm cu ele, să le digerăm, fiindcă s-a inserat cumva în nou, de prin filmele americane probabil, ideea că viața ar trebui să fie doar la superlativ. Că doar atunci putem spune despre viața noastră că este una bună dacă trăim dintr-o exaltare în alta, când n-avem lipsuri, nici tristeți, când ne putem permite orice atunci când avem chef, și ideal ar fi, ca pentru a avea toate astea să nu trebuiască să depunem vreun efort sau, eventual, unul mărunt, cât să nu ne scoată din linia de confort. Numai că fericirea nu poate exista decât având contrastul ei. Liniștea are sens doar după ce ai trăit zbuciumul. Iubirea u

Și de ar fi să nu mă mai iubești vreodată -Ce gând stupid mi s-a oprit în minte- Crezi oare c-am putea să facem față Ca între noi să fie doar cuvinte? Crezi oare c-am putea chema-o viață Când eu și tu nu ne vom mai cunoaște, Când ochii noștri, înstrăinați de vreme Întâlnindu-se, nu se vor recunoaște? Când între noi s-ar interpune ziduri, Când noi ne-am rupe în bucăți de altul, S-ar prăbuși o lume și-o planetă Când noi nu vom mai ști unul de altul. Foto: https://unsplash.com

  Vorbim prea mult despre timp, dar îl prețuim prea puțin. Am citit undeva, nu mai știu unde, că viața pe care o avem este timpul de care dispunem. Doar atunci simți că trăiești cu adevărat, când te conectezi la moment, când atenția ta nu e fugărită spre trecut sau viitor, ci prinsă în clipa de față. Sunt prea puține momentele în care ne lăsăm absorbiți în clipă, asemenea unei picături într-o apă întinsă, dizolvați cu totul în ea, peste timp și spațiu. Sunt prea puține momentele acelea, de-asta le și ținem minte, și nu prin ceea ce s-a petrecut atunci, ci prin intensitatea trăirii pe care am simțit-o. Ca atunci când ești îndrăgostit și-ți lași privirea absorbită în ochii celuilalt, când nu mai contează nimic în jur ci doar momentul. Câte clipe de genul ăsta am simțit într-o viață? Să tot fie câteva și n-am trăit degeaba. Viața a devenit o luare la trântă cu timpul. Iar din această luptă, singurii mereu învinși suntem noi. Fugărind prin viață, fugim de viața însăși. Iar când ne oprim să

În capitolul unsprezece din cartea "Fără țipete", Hal Runkel vorbește despre iubirea de sine. Cartea este, de fapt, una despre parenting, dar până acum, tot ceea ce eu am învățat despre creșterea copiilor ( tot el spune în cartea lui că noi ne concentrăm pe creșterea copiilor, uitând că e vorba, de fapt, de creșterea a viitori adulți) s-a aplicat și am aplicat în relația cu adulții din viața mea. Modul în care noi relaționăm cu cei din jurul nostru, indiferent dacă e vorba de copiii, părinții, partenerii sau prietenii noștri este oglinda relației pe care o avem în primul rând cu noi înșine și  a felului în care ne vedem și ne simțim pe noi. N-ați observat că, de cele mai multe ori ne comportăm mai frumos cu colegii de la birou, șefului nu am îndrăzni să-i aruncăm vreo jignire, dar nu ne putem abține în a arunca reproșuri copilului nostru. Pe perioade relativ scurte de timp reușim să ne cosmetizăm bine comportamentul, ca să dăm bine în societate și să ne potrivim. Doar că atun

  Îi simt pielea moale și caldă, cum se așează pe umărul meu. Un iz dulce de copil mic se emană din ea și e imposibil să nu zâmbesc la fiorul ăsta moale și cald care îmi mângâie corpul. E totul perfect în ea. Nimic nu e prea mult și nimic prea puțin. E destul și din albastrul cerului care s-a oprit în ochii ei și suficientă culoare în bucuria râsului ei. E plină de curaj și îndrăzneală și tare aș vrea să pot fi și eu la fel de liberă, de fără frică sau constrângeri, fără smintita credință că nu se poate.  Pe el îl simt ca un cântec. Profund, cu vorbe pline de sens, cu inima deschisă. Și de-acolo, din puritatea aceea nemințită, îmi învăluie și mie inima cu candoare, mi-o prinde cu amândouă mâinile și mi-o scoate în afara pieptului. Așa mă simt uneori, când îl văd cum pătrunde tot mai mult în viața celor adulți, cum inima lui nu poate uneori pricepe nebuneasca rațiune a oamenilor mari, cum are nevoie de certitudini de la mine, iar eu sunt prea neștiutoare în a i le putea da.  Îi cunosc a

  E încă noapte în cer Și umbră pe pământ, Aștept lumina Mă întristează cumplit negrul. Știu că ne vom despărți cândva Chiar dacă nouă ne plac nodurile strânse, Dar vezi tu, nu ne întreabă nimeni. Zic unii că așa o fi rostul. Dar știu că nu vor mai fi doi în lume ca noi La fel de nebuni și blânzi în aceeași vreme. Iubesc albastrul ochilor tăi vara în soare Și lumina care curge înspre noi Atunci când privim cerul Și totuși, E uneori prea multă umbră pe pământ De asta țin mereu lumina aprinsă. Foto: http://unsplash.com

  M-am suprins ieri Că fredonam în beznă O poezie lină. Avea amintiri în ea Cu mine și cu tine, Din viața asta întreagă, Ce a trecut în grabă Aproape ca un vis. Murmuram în surdină Un cântec cu tine, Voiam să-mi aline Tot ce-a rămas plâns. Să stingă din dorul Ce-mi face să ardă Viața din carne Ce încă nu s-a stins. Tu ascultai Undeva, de departe. Și ce ciudat, totuși, Că te-auzeam șoptind Aproape-mi de ureche, Cu vorba caldă Aceleași cuvinte Cu dor nestins. Foto: https://unsplash.com