cu mintea aiurea

Nu știu ce mi-a venit astăzi să scriu despre Lassie, poate faptul că azi copiii au vizitat un adăpost de animale. Lassie a fost primul nostru câine, era de fapt o ea și am iubit-o așa cum doar copiii pot iubi. După ce am pierdut-o, o bună bucată de vreme nu am mai vrut un alt câine. Abia după mulți, mulți ani,  absolvisem între timp și facultatea,  am adoptat-o pe Hara de la un adăpost de câini din Sibiu. Are aceeași personalitate blândă, dar jucăușă, același colorit în alb și negru al blănii, doar talia e mai mare. Nu era de rasă,  dar era frumoasă și foarte isteață. O plăceau și vecinii de la bloc, chiar dacă, în miez de noapte sau doar dimineața foarte devreme, n-am reușit să deslușim atunci când anume se ocupa de treburile astea neserioase, dar își făcea rondul prin fața fiecărei uși și muta papuci de-acolo în curte, iar noi, încercând să-i acoperim isprava, ne grăbeam să așezăm încălțămintea înapoi, ca nu cumva să atragă mânia cuiva. Ne iubea mult, venea după noi la școală, o urma

După masa de seară, stăteam cu bărbatul la o poveste. Copiii se jucau cuminți în camera lor, se pare că până atunci împărțiseră tot ce aveau de împărțit, iar acum tocmai făceau o pauză.  Mai că auzeam și musculița care își făcea rondul de seară deasupra unui măr ciupit, așa atmosferă tihnită am prins în prag de seară. A durat maxim zece minute, nu vă închipuiți că am avut timp de filme sau alte cele, dar în timpul ăsta,  doamne câte ne-am mai povestit. Și dintr-una într-alta, nu știu ce ne vine nouă, de ne gândim la ultima dată când am ieșit, ca doi îndrăgostiți tineri ce suntem, doar noi doi singurei, fără copii atârnând de noi, la un film sau la o masă împreună. Hai că nu-i greu, ce mare lucru. Și ne gândim noi și ne gândim, mai să se piardă și copiii cu firea de la atâta introversiune. -Stai, stai, că știu eu, sar eu cu nerăbdare, fericită că am găsit ceva. Mai știi concertul lui Brian Adams de la care am plecat după vreo trei piese, fiindcă ne plângea copilul acasă, să tot fie vreo