cu mintea aiurea

În ianuarie îmi lipsește cel mai mult. În ianuarie îi serbeam aniversarea, tot în ianuarie l-am pierdut. L-am plâns cu 9 zile înainte de ziua în care ar fi trebuit să-i urăm la mulți ani. Ar fi împlinit șaptezeci de ani anul ăsta și sigur am fi sărbătorit cu toții împreună, undeva, - așa vorbeam cu fratele meu aseară și ne imaginam ce oare am fi ales pentru tine, poate ceva ca acum opt ani de zile, când am fost cu toții în Malaga, copii, nepoți, gineri, tu și mama. Ți-a plăcut, și totuși, și de acolo, de sub soarele torid, printre portocalii plini cu roade ce umpleau dealul, tu ne-ai vorbit despre nucul și via din Feisa. Ce mult îți plăcea acolo, locul copilăriei tale, locul tău preferat din lume. Tata la 70 de ani - cum ai fi fost oare? În mintea mea mi-ai rămas vioi și vesel, contopit cu viața, cu optimism cât noi toți laolaltă. Un suflet bun, pe care l-am căutat în toți oamenii de lângă mine. -Orice problemă ai, să ne-o spui nouă - mi-ai spus. Iar eu am ascultat. Noi suntem părinții...

Râd în poza asta. Țin minte exact când am făcut-o, eram în Barcelona, în parcul Güell, în cea mai tristă vacanță. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva rău atunci, deloc, în fond vizitam unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, era soare, am luat orașul la pas în fiecare zi kilometri întregi (cel mai frumos lucru pe care-l poți face în concedii), am văzut Sagrada Familia și ne-a impresionant cu totul. Și totuși, din toate astea, eu îmi aduc aminte doar de o mare tristețe,  un gol îngrămădit cu neliniște și frământare, care simțeam că mi-a stăpânit corpul și mintea, și din care eu nu mai aveam scăpare. Cred că avem cu toții în viață momente de cotitură, care ne ajută să creștem și să ne ridicăm peste ceea ce am fost. Dar după ceva greu, nu creștem neapărat cu toții. Unii rămân în aceeași stare ani de zile, alții toată viața, fiindcă să intri în propriul moloz, să ți-l asumi și să începi să-l cureți cere curaj. Și pe lângă asta mai cere și onestitate, în a sta față în față cu slă...

De când începe să se răcească afară, iar zilele să se strângă, simt cum lipsa luminii și înlocuirea ei cu tonuri diferite de gri mă adună și pe mine tot mai înspre înăuntrul meu, spre vocea taciturnă a gândurilor mele, spre zgomotul șoptit și plin de contradicții al minții mele. În perioadele astea nu îmi vine să scriu, nici nu aș avea cum, când mă simt ca într-un purgatoriu al gândurilor, le simt neclare și dezlânate, și-mi dau imboldul de a-mi da răgazul de a le potrivi, de a le scoate din noduri și aranja din nou în coerență. Atunci citesc cât pot de mult, beau ceaiuri și cafea caldă, caut discuții temperate și cu sens, și oameni calmi în jurul meu. Mă feresc de gălăgie, tot mai mult de ceva vreme încoace, de gălăgia aceea impulsivă, provocatoare, ce-și caută atenție. Pe mine mă distorsionează pe dinăuntru, mă pune într-o vigilență obositoare, în încercarea de a sta departe, în calm și cumpătare, ca să mă cruț de nevroză. Multe din zilele ce au trecut în urma acestui azi, au fost gr...

Pacea e  nefricoasă. E  pașnică și  nețipătoare. Netulburată. În armonie cu ceea ce e În  interior Și în jurul ei. Nu e fragilă și nici arțăgoasă. E caldă. Ea ne ține întregi și plini. Și tot din ea vine fericirea.

  Cred că am învățat destul de multe despre oameni. Am senzația că îi pot citi destul de bine, doar lucrez cu ei de douăzeci de ani. Totuși, această atenție mi s-a dezvoltat mult mai târziu, când am devenit eu însămi mai conștientă și atentă la interiorul meu. Când observ un anumit fel de comportament la celălalt, ce mă face să simt disconfort interior, încerc să caut emoția care mă copleșea pe mine în momentele în care reacționam la fel. Evident, în vremurile acelea nu raționam astfel, reacția mea era doar produsul brut al neajunsului din mine, ce trebuia să-și ia o formă pric care putea să se arate. Conștientizând acum toate aceste lucruri, îmi vine mai ușor să găsesc înțelegere față de neajunsul celui care protestează cu furie, răutate, comportament narcisic sau orice altă formă de ripostare menită să rănească în ceilalți. Caut să găsesc înțelegere, e mai ușor când știi de unde provine, nu te mai activează în aceeași măsură, și mă  determină mai degrabă să mă retrag, decât...

Am insomnii. În curând va apărea însă încă o zi în lume. Aproape că văd zorii din ea. O zi nouă, între cine am fost și cine voi fi. Doar că pleoapele mele sunt încă treze, ca de zahăr, și nu-și găsesc somnul. Oare cum voi fi mâine? Ce am fost ieri știu deja. Gândurile astea aleargă în mine și mă fac să nu tac pe dinăuntru. Dar, dacă m-ai ține acum de mână, mi s-ar topi poate și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură credința. Atunci, poate, s-ar face cald la mine sub piele și mi-aș găsi simplu răspuns la toate îndoielile. Dacă m-ai putea ține acum de mână, știu că m-ai privi bun și cu răbdare și m-ai întreba: „Oare ce ar face acum iubirea ?” Atunci mi s-ar topi și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură acum credința.

  În colț văd o masă liberă. Rafturile pline cu cărți decorează pereții, cu excepția peretelui dinspre stradă, cu geamuri atât de mari, cât să înghită toată lumina zilei. Miroase a cafea și scorțișoară. E toamnă afară, miroase a toamnă înăuntru. E plin de lume și totuși atât de multă pace prin aerul ăsta. Comand o băutură caldă, iar apoi îmi deschid cartea pe care o port cu mine, ca să o închid la loc, nu după multă vreme. Doamnele de la masa de lângă mine vorbesc în franceză, de la o altă masă deslușesc câteva cuvinte în spaniolă. Mă topesc după acest mix de cultură, e unul din motivele pentru care mi s-a lipit atât de tare de suflet orașul ăsta. Vorbesc în fiecare zi cu oameni din toată lumea, oameni care vorbesc limbi foarte diferite de a mea, oameni ce s-au făcut mari în culturi altele decât cea în care am crescut eu,  oameni cu preocupări diferite de ale mele, și care totuși caută același lucru ca și mine: conectare. Știu asta pentru că îi văd cum reacționează, cum li se ...

Dacă am fi învățat să nu ne fie frică de umbre Dacă aș fi știut că vrei să rămân Dacă mi-ai fi spus că ți-e teamă și ție Dacă nu m-aș fi ascuns ca să plâng Dacă n-am fi lăsat să se stingă Tăcerea ce s-a prins între noi Dacă am fi făcut-o să plângă Sau să se răstească furioasă la noi Dacă ți-aș fi spus ce se întâmplă în mine Dacă ai fi știut să asculți Dacă nu ne-am fi temut de iubire Dacă ne-am fi spus tot ce trebuia spus Dacă-ai fi vrut să rămâi lângă mine Dacă n-aș fi rămas în turnuri secrete Poate aș fi uitat azi de tine Poate n-am fi avut azi regrete.

Am aproape 43 de ani și încă învăț să pun limite. Nu e ușor, nu mi-e deloc la îndemână mai ales când te-ai transformat în om mare într-o societate  care măsura cumințenia unui copil în funcție de gradul lui de obediență. Așa erau vremurile, mai ales la școală am priceput asta prin refulările de obicei verbale ale unor dascăli, și am înțeles cumva că un copil bun nu deranjează, nu se opune, e docil și nu face de rușine. Dar am avut mereu o mare problemă cu bocancul altora în spațiul meu, mai ales la maturitate și simt aproape impulsiv nevoia de a-l scoate afară imediat ce simt că îmi invadează lumea. Dar apoi se stârnesc toate vocile acelea lașe din capul meu care îmi spun nu genera conflict, lasă să zică ce vor și tu fă așa cum știi tu, poate nu asta a fost intenția și e totul doar în capul tău. Ah, ce fac cu mine vocile astea, îmi strâng stomacul ca în foarfeci, mă tulbură pe dinăuntru, mă fac să mă îndoiesc de propria-mi judecată și de propriul meu bun simț. Pentru că de aici, cr...

Eu, când eram mică, așa îmi doream să fiu cum e ea acum. Acum, mare, tot ca ea aș vreau să fiu. Neînfricată, cu ochii sclipind de viață, cu emoții pline, prinse într-un corp aparent delicat, dar puternic încât să le cuprindă pe toate. În ochii ei albaștri râde viața. Iar să fiu în preajma ei e o aventură, încă de când a apărut pe lume, exact cu o lună înainte de ceea ce a fost hărăzit. Asta e fetița mea. Îmi umple inima cu totul și încă ceva în plus. Eu, când eram mică, știam să fiu așa cum e ea acum. Și cred că ea e șansa mea, ca în corp de om mare, să regăsesc ceea ce am lăsat pierdut, pe drum încoace. Mi-ar plăcea să știu și eu să fiu de neoprit, cu viața în sânge și bucuria pe față  măcar din când în când, așa cum știe ea să fie mereu.

Iubesc vara pentru diminețile ei blânde, și mirosul de asfalt încins, după ce e răcorit de ploaie. Apusurile - pentru izul de melancolie ce se risipește pe ceruri și în înăuntruri. Parfumul liliacului, sufletele rebele și privirile care vorbesc fără cuvinte. Și pe tine - pentru acel altfel de om care devin când sunt cu tine. 

   Cred că de fiecare dată după ce ieșeam din gardă, mergeam acasă și făceam curățenie. Cumulul de adrenalină și buimăceala unei nopți nedormite îmi creau multă dezordine în minte, pe care încercam cumva să o regăsesc organizând lucrurile din jurul meu. Nu conștientizam atunci substratul acestei nevoi, am reușit asta abia mulți ani după. La fel fac și acum când simt stres, furie sau orice sentiment ce îmi crează deranj emoțional - mă apuc de curățenie. O simt mai degrabă ca un fel de meditație, îmi ține mintea scoasă de pe rotița continuei ruminări a gândurilor și o aruncă într-o stare de introspecție. Meditația sau introspecția nu e ceva ce se face doar ținând ochii închiși și șezând în poziția lotus, am citit pe undeva că e bine să ajungi să le și integrezi în cotidian, în plictisul normalului, în timp ce alergi, pictezi, gătești sau asculți muzică. Sau în timp ce faci curățenie. Cu căștile în urechi și muzica suficient de tare încât să acopere tot zumzetul lăuntric al gân...

  Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Nici prin cuvinte, nici în fapte Eu, Tu... Încerc să devin mai întreagă Îmi curăț rănile, îmi netezesc cicatricile Ce muncă migăloasă... Pe unele poate nici nu ți le-am arătat vreodată. Dar nu e treaba ta să mă pansezi pe mine Nici a mea să te repar pe tine. Cât de ușoară e teoria Atunci când te miști într-o lume zgâriată. Treaba mea e să văd de ale mele Tu ocupă-te de-ale tale. Să știi că nu mi-am căutat niciodată jumătatea Am vrut un om întreg lângă mine, nu doar o jumătate Tu ocupă-te de-ale tale E treaba mea să am grijă de-ale mele Ca să ajungem mai mult decât jumătăți de oameni. Dacă oamenii ar fi fericiți, nu ar putea fi răi. Dacă oamenii ar fi întregi, nu i-ar vătăma pe ceilalți. Eu îmi netezesc cicatricile și îmi curăț rănile Ce muncă migăloasă... Și totuși, e atât de mult frumos prins între cer și pământ. 11 iulie 2025

  Pe plaja asta fierbinte, Cu măslini, leandri înfloriți și cu un cer ce se scaldă blând în mare, În locul ăsta furat de lume și ars de soare, În care buzele mele au gust de sare, Iar pielea mi-e arămie de la aerul încins Pe plaja asta aproape tăcută, În care valurile sunt blânde și curate Și unde nu mă știe nimeni Mi-a zburat gândul la el, Aproape ca într-o doară, și cu mulți ani în urmă La el, bărbatul care obișnuia să-mi spună în fiecare zi că sunt frumoasă. I s-a făcut frică apoi, Așa că a învățat să uite Că mi-ar fi spus asta vreodată.

Ea, o neînfricată într-un trup delicat. El, un boem  cu un suflet cald, ca o pâine aburindă. Îi privesc cu sete, cu ochii plini de ei și cu multă grație spre ceruri fiindcă mi i-a dat mie. Nouă. Și nu doar pe unul, ci pe amândoi, împreună.    Apa e de un turcoaz clar. Așa sunt și ochii ei, mai ales când în ei privește și soarele. Îi are de la tatăl ei. Ochii lui sunt clari și blânzi ca apa asta, exact așa cum îi curg lui emoțiile prin sânge. Și sunt căprui, cu același fel de privire ca a mea, cel mai lăuntric fapt pe care am fost în stare să i-l dau atunci când îl purtam în pântec.    Cresc. Cel mai puternic, dar și cel mai dezarmant lucru pe care îl simt în vremurile din urmă. Nu mai au miros dulce de copii mici, purtați în brațe. Dar au povești, dorințe și opinii, și poți intui oarecum, felul de tineri ce vor fi. Și sunt ai mei, sunt ai noștri, cel mai uimitor fapt de care am fost noi în stare, împreună.    Ea se uită la el cu nesaț, el e protector...

Cu tine de mână, pe străzile astea înguste În orașul încins, cu ferestre atât de aproape una de alta, De ai putea zice uneori că aparțin aceleiași case Cu miros de mare, pește și cuptor, laolaltă Cu femei îndrăznețe, ce-și lasă pielea la vedere Și bărbați ce nu se feresc să mă privească în ochi În acest oraș în care toate femeile sunt "bella" În care se aude muzică pe străzi Și atârnă haine la uscat sub ferestre, În acest oraș toropit de soare Cu catedrale multe și graffiti pe toate zidurile Cu terase pline și copii ce bat mingea alături M-am îndrăgostit naiv și pentru a nu știu câta oară, Din nou de viață.

Sunt zile și zile... Unele în care mi se face un dor nebun de tine Și altele în care te-am uitat. Unele în care mă simt la marginea lumii Și altele în care nu mă îndoiesc deloc de mine. Vin, uneori, zile cu parfum de tei prin ele, Ce mă mângâie pe dinăuntru și mă fac să mă simt acasă Și altele ce-mi deschid hăuri sub talpă, Iar mie mi se face frică că nu am prăjini care să mă țină. Sunt zile și zile... Unele bune și limpezi Și altele în care uit că te-am uitat.

Sunt oameni care cred că vulnerabilitatea îi transformă în oameni slabi. Că a vorbi deschis despre propriile-ți emoții îți deschide carnea și îți lasă inima slabă și fricoasă în fața celorlalți, că devii un om temător, oarecum aflat la mila celorlalți. Nu știu cum s-a făcut dar în ultimele săptămâni am ajuns să filozofez cu diverși oameni exact pe tema asta. Unul dintre ei mi-a spus că l-a uimit faptul că pot să vorbesc deschis despre emoții și despre aspecte pe care eu le consider a fi vulnerabile, și totuși, să transmit putere și nu slăbiciune prin asta. Îl am exemplu pe tata. Tata ne-a vorbim mult despre emoții, l-am văzut simțindu-le fără să se ascundă de asta. Tata lăcrima la filme, scria și recita poezii, cânta romanțe, ne lua în brațe spunându-ne că ne iubește, iar în același timp trata animale mari, puternice, se apropia de ele fără frică și le domina prin prezență, chiar dacă nu era un bărbat înalt de 2 metri. Nu îi era frică să își spună punctul de vedere, nu-l interesa cum l...

Oamenii se nasc buni, Doar că uneori uită asta. Viața e plină de frumos și de lucruri bune Nu prea scriem despre ele, La știri sau la televizor vorbim mult despre cele rele, Oamenii stau și ascultă Și zic că îi obosește viața Când, de fapt, îi obosește netrăirea ei, Renunțarea, visul stins și teama de a încerca Și poate încă altele ce vin din frica de credință. Viața nu e prinsă între pereții casei mele. Începe undeva sub pielea mea, În vorba pe care o împart cu tine Și uneori tocmai acolo unde se sfârșesc limitările mele. Recunoștința e încredere în viață, - Așa scrie într-o carte - De-acolo începe fericirea și se stinge frica. Mie îmi plac cărțile și înțelepciunea din ele Și ochii oamenilor buni. Nu mi-e frică de frică, Nici de rai sau iad - știu că nu există, Doar emoții în noi care ne duc într-acolo. Dar oamenii se nasc toți buni, În viață e plin de frumos și de lucruri bune Nu ascult televizorul, pun doar muzică tare în căști. Îmi plac ochii oamenilor și p...

La treizeci de ani îmi era teribil de frică că îmbătrânesc. Știu acum și de ce. Trăiam prea mult după repere ce nu aveau de-a face cu mine și prea puțin conștientă de ceea ce se întâmpla în interiorul meu. Conta ceea ce spuneau ceilalți, ce credeau ceilalți, era important să dovedesc că știu și că pot, că nu sunt slabă și vulnerabilă. Așa credeam că trebuie să umbli și prin meseria asta, în care e încă destul de greu să răzbați ca femeie, mai ales dacă le vrei pe toate, și familie, și carieră, și să păstrezi în tine grația de a fi femeie. Am vrut să dovedesc că pot, de ce oare nu era de-ajuns că știu asta, de ce mereu aceeași nevoie de a simți din guri străine că sunt de ajuns... În toată această bâjbâială, a fost o vreme în care m-am pierdut. Am simțit asprimea epuizării, felul acela în care se stoarce viața din tine, când îți simți genunchii moi și multă îndoială de sine, te simți doar un impostor, temător ca nu cumva secretul tău să fie descoperit și toată strălucirea ta să dispară....