cu mintea aiurea

Am crezut că te-am uitat. Asta ți-am promis când ne-am văzut pentru ultima oară. Dar dovedesc din nou că nu mă pricep deloc în a-mi respecta cuvântul. Ca și atunci, la începuturi, când ți-am spus Că nu mă voi îndrăgosti nicicând de tine.

  Partea faină cu copiii mici e că nu le este teamă.  Nu le pasă dacă cad, se ridică și o iau de la capăt. Nu le pasă că le stă părul în toate direcțiile sau tricoul le e colorat cu sosurile de la masa de prânz. Sunt curioși, încearcă, descoperă lucruri, colorează depășind nonșalant liniile și-ți arată apoi plini de încântare mâzgăleala. Când sunt mici de tot, toate astea ni se par drăguțe.  Dar pe măsură ce cresc începem să-i corectăm, să îi aducem cât mai aproape de rigorile pe care societatea le-a convenit ca fiind potrivite, iar abaterile de la ele încep să devină greșeli. Încet, încet societatea îi învață pe copii că greșeala nu e bună și trebuie evitată. Prima formă de penalizare este nota de la școală.  Am scris acum ceva timp un  articol  despre cum eu ca elev nu am suportat notele. Pentru că o notă mică reprezintă o pedeapsă, iar pedepsele nu sunt frumoase. Pedepsele umilesc, dezamăgesc, scad stima de sine și întăresc ideea de competiție neloială, a cărei singură miză este câș