cu mintea aiurea

Se zice ca iubirea dureaza sapte ani, dupa care, in orice cuplu se cuibareste nerusinata monotonia, cu toane si vorbe grele, cu lipsa interesului fata de celalalt, ca o ciorba calaie si fada, din care mananci, din lipsa de altceva. In cautarea fluturasilor plini de serotonina, unii incep sa priveasca la stanga sau la drepta, in cautare de emotii care sa le resusciteze muschiul, devenit atrof, al inimii si sa-i catapulteze din nou in al noualea cer. Cunosc sentimentul, pentru ca au mai fost acolo, dar cu timpul, trecand anii, a scazut si inaltimea cerului in care se aflau, pana cand, intr-o zi, au facut cunostinta din nou cu pamantul. Caderea a fost lina, golul din inima mare, iar nostalgia purta cu ea gust decolorat de amintiri frumoase. Cercetatorii spun ca starea de indragosteala - da, aia cu toate turbulentele ei, cu dependenta de prezenta celuilalt, cu priviri rascolitoare care-ti intorc toate conceptele pe dos si-ti maruntesc orgoliul in bucatele mici, mici, incat iti

Am intors Facebook-ul pe toate paginile ca sa regasesc o imagine pe care o vazusem cu ceva timp in urma si pe care voiam sa o folosesc pentru acest articol, dar parca a inghitit-o internetul. Sigur ati vazut-o multi dintre voi. Era o fotografie cu trei copii pe un podium; cei care castigasera locul intai si doi stateau cuminti cu premiul in mana, fara vreo emotie speciala pe chip. In schimb, baietelul de pe locul al treilea tinea cu mandrie diploma  deasupra capului si, cu gura pana la urechi de incantare, isi arata toata mandria lui pe chip. M-a topit fericirea lui candida si toata mandria reusitei imprimata in gestul lui. Am primit-o ca pe o lectie de viata. Nu a contat clasamentul, ci emotia jocului si bucuria incercarii. E victoria mea de azi fata de eu cel de ieri. Am crescut intr-un sistem care, inca de la gradinita, ne pregateste pentru o competitie care dureaza toata viata. Cum sa fim capabili sa lucram in echipa cand am fost invatati sa ne privim colegul de banca

Un varstnic asezat pe scaun, cu privirea plecata, pe holurile unui spital. E una din imaginile care mi s-au tatuat pe retina si care imi lasa un gust de neputinta de fiecare data cand memoria o scoate din nou la inaintare.  Cateva din zilele in care a fost internat pe sectia noastra, mi-a fost pacient. Putine, ce-i drept. Dar uneori sunt suficiente doar clipe pentru ca o poveste sa marcheze o viata.  Isi pierduse sotia in urma cu cateva saptamani, iar familia, nu una oarecare ci una destul de instarita, dorea sa-l trimita intr-un azil. Era prea multa bataie de cap, se pare, sa-i gaseasca pe cineva care sa-i poarte din cand in cand de grija. Sa-l ia unul dintre copii la el acasa nici nu putea fi vorba.  Intr-una din destainuirile lui zgarcite, ne-a spus ca fiul lui l-a adus aici, ca apoi sa-l trimita intr-un azil. El nu dorea decat la sotia lui, sau macar undeva mai aproape de amintirea ei. Era trist, atat de trist incat refuza uneori si sa vorbeasca. L-au considerat