cu mintea aiurea

Încerc să-mi fac ordine în telefon, e arhiplin de fotografii și filmulețe, mai ales cu copiii. Am încercat, acum câteva zile, să le mut în calculator, fiindcă mă avertizează insistent că spațiul s-a împuținat, dar ceva n-a mers și am abandonat repede. Îmi place să le țin aproape, înghesuite în memoria strâmtă, și să le răsfoiesc din când în când, retrezind la viață amintiri vechi, ce ar pieri altfel, înghițite de un prezent neobosit, ce depune continuu, strat după strat, amintiri noi.  În cele mai multe dintre ele, cea mică e mâzgălită pe jumătate de față cu înghețată — ocupația ei preferată. Sau dansează. Sau face ceea ce îl vede făcând pe fratele ei mai mare. El o ține de mână, îi arată ceva ori zdrăngăne o jucărie gălăgioasă, ca ea să poată dansa. Ea râde cu gura până la urechi ori e plină de înghețată roz. El e mai sfios, mai așezat, iar ochii lui mari și blânzi îi trădează inima bună.  - Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe mine? — e interogatoriul la care el o supune...

În ianuarie îmi lipsește cel mai mult. În ianuarie îi serbeam aniversarea, tot în ianuarie l-am pierdut. L-am plâns cu 9 zile înainte de ziua în care ar fi trebuit să-i urăm la mulți ani. Ar fi împlinit șaptezeci de ani anul ăsta și sigur am fi sărbătorit cu toții împreună, undeva, - așa vorbeam cu fratele meu aseară și ne imaginam ce oare am fi ales pentru tine, poate ceva ca acum opt ani de zile, când am fost cu toții în Malaga, copii, nepoți, gineri, tu și mama. Ți-a plăcut, și totuși, și de acolo, de sub soarele torid, printre portocalii plini cu roade ce umpleau dealul, tu ne-ai vorbit despre nucul și via din Feisa. Ce mult îți plăcea acolo, locul copilăriei tale, locul tău preferat din lume. Tata la 70 de ani - cum ai fi fost oare? În mintea mea mi-ai rămas vioi și vesel, contopit cu viața, cu optimism cât noi toți laolaltă. Un suflet bun, pe care l-am căutat în toți oamenii de lângă mine. -Orice problemă ai, să ne-o spui nouă - mi-ai spus. Iar eu am ascultat. Noi suntem părinții...

Râd în poza asta. Țin minte exact când am făcut-o, eram în Barcelona, în parcul Güell, în cea mai tristă vacanță. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva rău atunci, deloc, în fond vizitam unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, era soare, am luat orașul la pas în fiecare zi kilometri întregi (cel mai frumos lucru pe care-l poți face în concedii), am văzut Sagrada Familia și ne-a impresionant cu totul. Și totuși, din toate astea, eu îmi aduc aminte doar de o mare tristețe,  un gol îngrămădit cu neliniște și frământare, care simțeam că mi-a stăpânit corpul și mintea, și din care eu nu mai aveam scăpare. Cred că avem cu toții în viață momente de cotitură, care ne ajută să creștem și să ne ridicăm peste ceea ce am fost. Dar după ceva greu, nu creștem neapărat cu toții. Unii rămân în aceeași stare ani de zile, alții toată viața, fiindcă să intri în propriul moloz, să ți-l asumi și să începi să-l cureți cere curaj. Și pe lângă asta mai cere și onestitate, în a sta față în față cu slă...

  Ieri a nins pentru prima dată aici în iarna aceasta, cel puțin atât cât să conteze. Ca nici măcar o jumătate de zi după, un vând cald, ca de primăvară, să risipească totul. Eram la serviciu, și pe fereasta mare vedeam cum  firișoare albe ca de lână se desprindeau din cer și curgeau lin deasupra pământului. Mi-am adus aminte de tata. Mi-am adus aminte de zăpada deasă și rece de pe vremea copilăriei mele. Mi-am adus aminte că noi biruiam atunci și timpul, și vremea, și nimic nu ne ținea în casă. De ghetuțele așezate mereu la gura sobei, astfel încât să se molipseacă de căldură și să ne moleșească ușor tălpile, atunci când intrau în ele. De oameni de zăpadă gigantici, de derdelușul din curte, pe care negreșit îl hrăneam cu apă în fiecare seară, fix așa cum ai grijă de o maia ca să prindă putere, și gheață în plus, peste noaptea geroasă. Priveam ieri pe geam cum curge pace din cer și m-am gândit la tata. El  a fost omul care m-a făcut să mă simt iubită chiar și atunci cân...

  Am intrat cu multă energie în anul acesta și cu multe ore de somn în minus - asta de la orele petrecute până târziu în noapte povestind, jucând remi sau whist cu toți ai mei. Dar m-a încărcat și asta într-un alt fel încât am un chef teribil de citit, gătit și făcut mișcare. N-am mai scris de mult timp despre sănătate, m-am concentrat mai mult pe suflet și minte, dar nu cred că funcționează bine una fără cealaltă. În iarnă e mai greu cu consumul de crudități, nici cantitatea de nutrienți a fructelor și legumelor nu e la fel de bogată ca în plin sezon. O soluție bună sunt pentru mine smoothie urile. Am aici o rețetă de smoothie bogată în fibre, antioxidanți, vitamine și minerale, bună pentru piele, minte și pentru orice, de fapt. •1 mână de varză kale sau spanac ( proaspăt sau congelat) • 1 mână de broccoli (proaspăt sau congelat) • 2-3 curmale • 1 măr cu coajă •  1 portocală •  1/2 de lămâie bio cu tot cu coajă •  apă sau apă de cocos •  alternativ 1 ling...

De când începe să se răcească afară, iar zilele să se strângă, simt cum lipsa luminii și înlocuirea ei cu tonuri diferite de gri mă adună și pe mine tot mai înspre înăuntrul meu, spre vocea taciturnă a gândurilor mele, spre zgomotul șoptit și plin de contradicții al minții mele. În perioadele astea nu îmi vine să scriu, nici nu aș avea cum, când mă simt ca într-un purgatoriu al gândurilor, le simt neclare și dezlânate, și-mi dau imboldul de a-mi da răgazul de a le potrivi, de a le scoate din noduri și aranja din nou în coerență. Atunci citesc cât pot de mult, beau ceaiuri și cafea caldă, caut discuții temperate și cu sens, și oameni calmi în jurul meu. Mă feresc de gălăgie, tot mai mult de ceva vreme încoace, de gălăgia aceea impulsivă, provocatoare, ce-și caută atenție. Pe mine mă distorsionează pe dinăuntru, mă pune într-o vigilență obositoare, în încercarea de a sta departe, în calm și cumpătare, ca să mă cruț de nevroză. Multe din zilele ce au trecut în urma acestui azi, au fost gr...