nu contează dacă colorezi peste linie. ceea ce contează sunt culorile pe care le folosești.

 

Partea faină cu copiii mici e că nu le este teamă.  Nu le pasă dacă cad, se ridică și o iau de la capăt. Nu le pasă că le stă părul în toate direcțiile sau tricoul le e colorat cu sosurile de la masa de prânz. Sunt curioși, încearcă, descoperă lucruri, colorează depășind nonșalant liniile și-ți arată apoi plini de încântare mâzgăleala. Când sunt mici de tot, toate astea ni se par drăguțe.  Dar pe măsură ce cresc începem să-i corectăm, să îi aducem cât mai aproape de rigorile pe care societatea le-a convenit ca fiind potrivite, iar abaterile de la ele încep să devină greșeli. Încet, încet societatea îi învață pe copii că greșeala nu e bună și trebuie evitată.

Prima formă de penalizare este nota de la școală.  Am scris acum ceva timp un articol despre cum eu ca elev nu am suportat notele. Pentru că o notă mică reprezintă o pedeapsă, iar pedepsele nu sunt frumoase. Pedepsele umilesc, dezamăgesc, scad stima de sine și întăresc ideea de competiție neloială, a cărei singură miză este câștigul, indiferent dacă este corect sau nu. Din cauza asta se copiază la examene, sau se plagiază lucrări doctorale, pentru că societatea noastră încurajează motivarea extrinsecă prin tot felul de recompense ca note, ierarhii profesionale sau bani mai mulți, fără a ține neapărat cont de competență. Dacă dă bine pe hârtie, nu mai contează cât de capabil ești.  Am exemple din astea cu grămada.

Școala ne spune că trebuie să fim buni la toate, că e nevoie să performăm la toate materiile pentru a avea succes în viață. E absurd. Și până la urmă ce înseamnă succesul? E și despre asta o întreagă dezbatere.

Dar dacă am cataloga succesul referindu-ne strict la reușita profesională, cred că  ajunge să fii foarte bun la un singur lucru, dar să fie acel lucru despre care vorbești cu pasiune, care te face să cercetezi despre el, să investești energie fără a ți se părea un efort.
Să încerci performanța în domenii care nu te atrag și nu te interesează e o risipă de energie. Nu cred că poți fi în mod real de nota zece la toate.

E bine să cunoaștem lucruri, cultura generală și un pic de habar din toate ne ajută să avem o viziune amplă despre viață și sentimentul unui echilibru, dar e imposibil  să fii performant în toate. Și mai e ceva. Rușinea care ți se insinuează atunci când iei o notă mică. Iar dacă ești un elev bun, o notă mică e și mai rușinoasă. Mie îmi era teamă și de nota opt. Pentru că, dacă aveai un opt era nevoie de trei de zece ca să îți iese totuși media zece. Exact asta încurajează școala, notele nu pasiunea. Chiar de la tine nu m-am așteptat, așa ți se spunea chiar de la profesor, de parcă tu nu ai voie să nu știi, să greșești sau pur și simplu să ai o zi mai proastă. Sau poate chiar nu-ți place. Deci clar, mesajul este acela că nu ai voie să greșești, fiindcă altfel ești penalizat și judecat. De multe ori am învățat și eu pentru zecele ăla chiar dacă nu m-a interesat subiectul, dar mi-a fost teamă de rușinea de a nu fi destul de bună. Când am învățat pentru notă, informația n-a rămas, s-a șters repede.

Mi-ar plăcea ca școala să se axeze mai mult pe înțelegere și cunoaștere decât pe recompensă, mai mult pe proiecte, pe munca în echipă, pe autodepășire decât pe concurență. Eu cred că dacă am schimba felul ăsta de abordare am putea transforma societatea asta în una mai puțin stârnită pe concurență și mult mai aplecată spre cooperare. Am respecta mai mult meseriile celorlalți și nu ne-am mai crede noi buricul lumii. Așa s-ar cerne impostorii de profesioniști.

Dacă ne gândim, mulți dintre oamenii de succes la nivel mondial sunt dintre cei care au fost foarte buni pe ceva, care n-au învățat de frică ci au ignorat șabloanele și și-au văzut de vise. Care au colorat mai departe depășind linia, fără să le pese.