cu mintea aiurea

  S-a făcut noapte în cer Și se îneacă norii. E multă liniște aici. Ceasul meu are doar numere, S-a descotorosit de ace, Așa nu mai poate ticăi, Iar timpul nu mai trece Și rămâne nemăsurat. Ce ușurare. Pot să-mi trag sufletul, Să nu mai umblu buimacă prin viață. E de ajuns doar să fiu Și să nu mai căut eroi. M-a amețit timpul Și am uitat tot ceea ce aș mai putea fi. Sau poate îmi e teamă , Chiar uneori rușine, De îmi strivesc singură neastâmpărul. Doar privește copilul și vei regăsi Tot ceea ce ai uitat să fii - mi-a zis. Eu am ascultat cuminte, Iar atunci s-a oprit timpul Ceasul mi s-a lepădat de ace, S-au redeschis norii Iar eu te-am regăsit.

  E bună fasolea? Dar ciupercile? E bine să le mâncăm? Nu, nu mănânc carne, dar mănânc muuuultă brânză, de fapt nu pot trăi fără brânză. Și oricum, nemâncând carne, trebuie să îmi iau proteina de undeva, nu? Dar ce ziceți despre fructe? Oare sunt bune? Nu au prea mult zahăr?  Acestea sunt întrebări pe care le primesc la cabinet în momentul în care deschid subiectul nutriției, în încercarea de a rezolva o problemă pornind de la bază și nu sărind imediat cu o rețetă pentru un medicament. Mărturisesc că am rămas surprinsă să observ cât de complicat se vede pentru unii treaba asta cu alimentația corectă. Și îmi vin în minte imediat bunicii mei, oameni simpli, care nu ar fi găsit nicicum noimă unor asemenea întrebări și ar fi știut intuitiv din ce ar trebui să mănânce mai mult și din ce mai cumpătat. Dar noi am pierdut cumva simțirea asta. Ne așteptăm mereu la răspunsuri complicate, ne autosabotăm de multe ori lăsându-ne mintea să perinde printre aceleași circuite neuronale, fără p...