cu mintea aiurea

Sunt zile și zile... Unele în care mi se face un dor nebun de tine Și altele în care te-am uitat. Unele în care mă simt la marginea lumii Și altele în care nu mă îndoiesc deloc de mine. Vin, uneori, zile cu parfum de tei prin ele, Ce mă mângâie pe dinăuntru și mă fac să mă simt acasă Și altele ce-mi deschid hăuri sub talpă, Iar mie mi se face frică că nu am prăjini care să mă țină. Sunt zile și zile... Unele bune și limpezi Și altele în care uit că te-am uitat.

Sunt oameni care cred că vulnerabilitatea îi transformă în oameni slabi. Că a vorbi deschis despre propriile-ți emoții îți deschide carnea și îți lasă inima slabă și fricoasă în fața celorlalți, că devii un om temător, oarecum aflat la mila celorlalți. Nu știu cum s-a făcut dar în ultimele săptămâni am ajuns să filozofez cu diverși oameni exact pe tema asta. Unul dintre ei mi-a spus că l-a uimit faptul că pot să vorbesc deschis despre emoții și despre aspecte pe care eu le consider a fi vulnerabile, și totuși, să transmit putere și nu slăbiciune prin asta. Îl am exemplu pe tata. Tata ne-a vorbim mult despre emoții, l-am văzut simțindu-le fără să se ascundă de asta. Tata lăcrima la filme, scria și recita poezii, cânta romanțe, ne lua în brațe spunându-ne că ne iubește, iar în același timp trata animale mari, puternice, se apropia de ele fără frică și le domina prin prezență, chiar dacă nu era un bărbat înalt de 2 metri. Nu îi era frică să își spună punctul de vedere, nu-l interesa cum l...