povestea din spatele omului

Sunt oameni care cred că vulnerabilitatea îi transformă în oameni slabi. Că a vorbi deschis despre propriile-ți emoții îți deschide carnea și îți lasă inima slabă și fricoasă în fața celorlalți, că devii un om temător, oarecum aflat la mila celorlalți.

Nu știu cum s-a făcut dar în ultimele săptămâni am ajuns să filozofez cu diverși oameni exact pe tema asta. Unul dintre ei mi-a spus că l-a uimit faptul că pot să vorbesc deschis despre emoții și despre aspecte pe care eu le consider a fi vulnerabile, și totuși, să transmit putere și nu slăbiciune prin asta.

Îl am exemplu pe tata. Tata ne-a vorbim mult despre emoții, l-am văzut simțindu-le fără să se ascundă de asta. Tata lăcrima la filme, scria și recita poezii, cânta romanțe, ne lua în brațe spunându-ne că ne iubește, iar în același timp trata animale mari, puternice, se apropia de ele fără frică și le domina prin prezență, chiar dacă nu era un bărbat înalt de 2 metri. Nu îi era frică să își spună punctul de vedere, nu-l interesa cum l-ar putea defini alții și nici dacă încurcă.  De la tata am învățat că tocmai asumarea trăirilor tale, conștientizarea lor, îți trasează fortărețe care te apără, în loc să te facă vulnerabil. Lui tata nu îi era frică, simțeam asta și simțeam și că echilibrul ăsta îi dădea putere să-și domine și impulsuri pe care le credea nesănătoase, ca impusivitatea și lipsa răbdării.

Simt că devin tot mai mult ca tata. Simt o nevoie viscerală de a vorbi (cu voce tare sau doar cu mine) despre emoțiile mele, e undeva în mine și mă mână în a intra în contact cu ele, simt o neliniște interioară care persistă și nu-mi dă pace până când nu reușesc să identific zgârietura care mă sâcâie pe dinăuntru. Nu mi-e frică de emoțiile mele, nu le fugăresc prin mine, nici nu trăiesc la mila lor, nici nu simt că mă ofilesc sub greutatea negării lor. Emoțiile îmi funcționează ca niște indicatoare de direcție, ele mă ghidează printre oameni, mă apropie de unii și mă îndepărtează de alții, mă țin departe de ipocrizie sau de fals și mă trag spre ceea ce rezonează cu mine. Conștientizarea lor mă aliniază, îmi aduce coerență și limpezime în suflet, îmi trasează limitele propriilor valori și îmi clarifică raportarea la ceilalți. Prin ele știu mereu unde sunt.

Când îți muți privirea atunci când simți că lucrurile intră prea înăuntru, un pic prea adânc sub coaja eului mereu în alertă de frica de a nu fi rănit, când te scuturi de fiorul prins de piele și nu știi ce să faci cu el fiindcă te încurcă, ei, exact aici devii vulnerabil, te simți nelalocul tău, simți disocierea între cap și suflet și o incongruență pe care nu știi cum să o aliniezi în tine. De aici apare anxietatea și frica. Ele storc puterea, dereglează echilibrul, iar apoi te îngenunchează și te transformă într-un om incomplet.

Sunt oameni care trăiesc mințindu-se toată viața, care se sting sub povara propriilor negări, convinși că trebuie să fie altfel, că așa cum sunt nu sunt bine și trebuie să se ascundă. Și își construiesc astfel scuturi de aroganță și de răutate, sau invers, de obediență și insuficiență, de sarcasm și neadecvare, căutând să crească desconsinderându-i pe ceilalți. Doar că asta este ceea ce eu consider a fi  slăbiciune.

Nu cred că viața asta se trăiește la concurență. Eu cred că viața este un drum atât de personal, cu povești unice și fascinante, la capătul căruia fiecare va ajunge la propria-i destinație. Nimic nu are de-a face aici cu perfecțiunea sau cu puterea, ci doar cu a-ți trăi într-un fel cât mai conștient propria-ți poveste. 

sursă foto: unsplash.com