cu mintea aiurea

Îmi cade alunecoasă, cu toată forța gravitațională în acțiune și se oprește în bucăți știrbe pe gresia gri. Brațele mele se pierd în mișcări zadarnice, privirea mi se oprește descumpănită lângă bucățile ciobite. Era ultima ceașcă rămasă din primul set cumpărat înainte de a ne muta aici. În ea cafeaua prindea o anumită aromă atunci când, printre aburii aromați, cu mâinile cucerite de căldura pereților calzi,  gândul o lua aiurea spre amintiri ce se iveau în secvente rapide, ca niște săgeți aruncate dinspre trecut, și-mi strecurau  în minte istorii din arheologia noastră sentimentală. Salteaua înghesuită pe care dormeam lipiți unul în celălalt, până am izbutit să ne adunăm rezerve care să ne ajungă de un pat întreg, masa cu cele două scaune, devenite mai apoi patru, la următorul salariu, reșoul cu un singur ochi, pe care încercam rețete italienești, până când ne-a fost livrată mobila bucătăriei. Din toată viata aia a noastră de început, a supraviețuit doar cana asta. Restul

Îi aud tălpile mici călcând moi podeaua. Mânuțele i se opresc pe geamul mare al ușii care separặ dormitoarele de camera de zi. Apoi mă strigă. Un "mama" încă visat, spus cu genele încă îmbrățișate unele în altele. E jocul nostru devenit ritual matinal, în care încercăm să ne luăm o porție cât mai mare din celălalt, sa ne fie destul și belșug, sa ne cruțe de dor pentru mai târziu. În tot ritualul ăsta, după ce multă vreme am încercat să mă iau la trântă cu timpul, să-l dovedesc și să-l ocărăsc pentru cât e de egoist, încerc acum să mi-l fac prieten, să-i arăt că avem nevoie de el, chiar atât de scurt și grăbit cât este.  Pun semnul în carte, cafeaua este încă aburindă, și-l cuprind în braṭe. Capul lui se așează leneș pe umărul meu, bratele lui îmi cuprind gâtul, ochișorii, încă închiși, refuză să-și părăsească somnul. Îl așez pe picioarele mele, fără a-l lăsa din îmbrățișare, ca să-l pot adora mai bine. Perfecțiunea exista și e chiar în bratele mele. A fost mereu