Wabi-Sabi si frumusetea imperfectiunii

Îmi cade alunecoasa, cu toată forța gravitațională în acțiune și se oprește în bucăți știrbe pe gresia gri. Brațele mele se pierd în mișcări zadarnice, privirea mi se oprește descumpănită lângă bucățile ciobite. Era ultima ceașcă rămasă din primul set cumpărat înainte de a ne muta aici. În ea cafeaua prindea altă aromă. Printre aburii aromați, cu mâinile cucerite de căldura pereților calzi,  gândul o lua hai-hui spre amintiri, care se iveau în secvente rapide, ca niște săgeți aruncate dinspre trecut și-mi străbăteau minte și dor. Istorii dragi din arheologia noastră sentimentală.

Salteaua înghesuită pe care dormeam lipiți unul în celălalt, până am izbutit să ne adunăm rezerve care să ne ajungă de un pat întreg, masa cu cele doua scaune, devenite mai apoi patru, la următorul salariu, reșoul cu un singur ochi, pe care încercam rețete italienești, pana când ne-a fost livrata mobila bucătăriei.
Din toată viata aia a noastră de început, a supraviețuit doar cana asta. Restul s-au ciobit pe rând în mâini grăbite sau s-au risipit în bucăți pe aceeași gresie care mi-a frânt acum ultima ceașcă.

Adun bucățile cu grijă. Nu, ele nu vor sfârși abandonate în coșul de gunoi. Amintirile astea pe care le rememorez cu atâta drag prin prisma ei, vor rămâne mai departe aici cu mine, să-mi aducă aminte de noi și de drumul nostru până aici.

Ca un maestru kintsugi, lipesc bucată pe bucată, cioburile sparte. Îmi este clar că ceașca asta nu-mi va mai putea încălzi mâinile prin căldura cafelei. Peticele lipite stângaci, nu vor putea opune rezistentă lichidului șiret care va încerca sa se strecoare hoțește, sfidând acțiunea mea restauratoare. Si totuși, cana mea, cu aroma amintirilor noastre, e salvata.  E din nou, la fel de semiovala și întreagă, dar cu o poveste în plus.

Ma apropii de oglindă și văd, din nou, cicatricea de pe arcada dreaptă. Zâmbesc. Acum multi ani, când piatra aia mi-a scrijelit-o în piele, a durut. Tare de tot. Semnul de acum nu mai doare, s-a învechit alb și stoic printre firișoarele negre de păr din sprânceana mea. Locul în care locuiam atunci când m-am pricopsit cu minunea asta de semn, l-am părăsit demult, atunci când părintii mei s-au hotărât să schimbăm locuința; jucăriile mele de atunci au ajuns la alți copii. Doar cicatricea asta albă și rebelă, la fel ca și copilul de atunci, s-a lipit de mine, ca să-mi rămână mărturia copilului de altădată.

Am genunchii goi. Privirea îmi cade pe genunchiul drept unde, cât un nasture de mare, mi s-a așezat, tot cu niște ani în urma, urma asfaltului rece și aspru. Sângele care a izbucnit de sub pielea frântă s-a transformat în crustă, care a vindecat locul, dar nu a șters și urma. Mult timp am încercat sa o acopăr purtând pantaloni sau lăsând-o în soare ca să se rumenească si să se uniformizeze cu restul pielii. Ma necăjea cum stătea sâcâitoare, prea alba și semeața pe genunchiul meu. De ceva ani port picioarele goale, fără sa-mi mai pese că, poate, va fi observată. Doar când ochii mi se opresc accidental pe ea, un fior palid mi se coboară alunecând spre coapsă, iar apoi spre picior, la amintirea asfaltului rece.

Am râs mult și des, iar de fiecare dată când am avut ocazia, a fost din inimă, cu gura pana la urechi. Au fost însă și lacrimi de dor, de neputință sau durere. Mi le amintesc pe toate în liniile fine care s-au desenat în jurul ochilor mei. Inima a durut sau s-a veselit nebună, numai ea știe câte linii aurii s-au desenat pe ea în tot timpul ăsta. S-au vindecat toate, iar timpul le-a netezit. S-au transformat toate în poveşti de depǎnat la un pahar de vorbǎ, cu oameni faini și amintiri dragi.

                                                                          

                                                                             *****

Kintsugi este o traditie japonezǎ prin care obiecte sparte, din ceramicǎ sau porṭelan, sunt reparate, dându-le astfel o noua valoare. Prin tehnica aceasta, bucățile sparte sunt acoperite cu un lac, peste care se pulverizează aur, argint sau platină. Ea işi are originea în conceptul Wabi-Sabi, arta de a gasi frumusetea in imperfectiune. 

Pe acelaşi principiu, toate aceste ''defecte'' pe care le dobândim de-a lungul vietii ne dau nouă, celor care le purtăm, un farmec aparte. Ele sunt  dovezile autenticității noastre, urmele experiențelor și emoṭiilor trǎite, dovada curajului de a încerca. În esențǎ, curajul de a trǎi.