cu mintea aiurea

Azi a stropit cu soare. Cafeaua ne așteaptă încă aburindă, tu m-ai privit cald, gura mi s-a deschis zâmbind. E bine cu tine, mi-a trecut prin minte, e familiar, s-a așezat totul lin în noi ca și cum ne-am cunoaște de-o viață. Și totuși, e ca și cum ar fi fost ieri când ne-am văzut pentru prima dată în acel vagon de tren, la aproape o adolescență distanță. Sunt 18 ani de-atunci, îți vine să crezi asta? Iar eu mă simt uneori ca la 21 de ani, în acel vagon de tren, mirându-mă încă de fericirea albastră care răzbate din ochii tăi. Asta mi-a plăcut cel dintâi, albastrul jovial din ochi fericiți, pe care l-ai dat cadou pe viață fetiței noastre și inelele rebele pe care ți le-a furat băiatul nostru. Eu le-am împrumutat ochii mei căprui și voința mea mare și încă câteva chichițe pe ici pe colo. Cât de frumos am creat împreună. Și știi ce e si mai frumos? Bucățelele astea mici din noi pe care le-am sădit în ei au parcă și mai mult farmec când le regăsești îmbrăcate în inocența cu care le pri

                                        Din timp în timp mi se întâmplă să te mai caut prin odaie sau chiar să simt urme din parfumul tău, ca și cum tocmai ai trecut pe-acolo. Fericirea îmi umple atunci inima și mi-e din nou bine.  Sunt doar fracțiuni de secundă însă, căci adevărul mă lovește apoi brutal în coaste și mi se prăbușește trist și greu pe stern. Fărâma aceea de bucurie o plătesc apoi înzecit cu suferință. Se acutizează totul. Dorul, mâhnirea, pustiul. Și odaia devine din nou goală și fadă, iar eu mă mai împuținez un pic, cu o bucățică ce se rupe din mine. Cum ai putut să te desprinzi atât de grăbit Fără să mă întrebi măcar, daca voi putea fără tine?