la 18 ani distanță

Azi a stropit cu soare. Cafeaua ne așteaptă încă aburindă, tu m-ai privit cald, gura mi s-a deschis zâmbind. E bine cu tine, mi-a trecut prin minte, e familiar, s-a așezat totul lin în noi ca și cum ne-am cunoaște de-o viață.

Și totuși, e ca și cum ar fi fost ieri când ne-am văzut pentru prima dată în acel vagon de tren, la aproape o adolescență distanță. Sunt 18 ani de-atunci, îți vine să crezi asta? Iar eu mă simt uneori ca la 21 de ani, în acel vagon de tren, mirându-mă încă de fericirea albastră care răzbate din ochii tăi.

Asta mi-a plăcut cel dintâi, albastrul jovial din ochi fericiți, pe care l-ai dat cadou pe viață fetiței noastre și inelele rebele pe care ți le-a furat băiatul nostru. Eu le-am împrumutat ochii mei căprui și voința mea mare și încă câteva chichițe pe ici pe colo. Cât de frumos am creat împreună. Și știi ce e si mai frumos? Bucățelele astea mici din noi pe care le-am sădit în ei au parcă și mai mult farmec când le regăsești îmbrăcate în inocența cu care le primisem și noi, la rândul nostru.

Dacă te gândești, eram totuși niște copii când ne-am cunoscut. Poate și de-asta mă simt și acum ca o fetiță peste care n-a trecut timpul și mă amuză teribil să te descopăr în această nouă ipostază de tată, în care te descurci admirabil. 

E fain cu tine chiar și după atâta timp, chiar dacă uneori mă scoți din sărite, chiar dacă uneori știu că te enervez de-ți vine s-o iei la goană. Dar tu rămâi, eu mă calmez și, în final, ajungem să facem pace și să râdem de ce-a fost. Sunt doar prostii mărunte în bucuria asta mare.