umbrela

Ploaia asta anemică de vară mi-a rătăcit din nou gândul spre tine. Mai ții tu minte umbrela aia a ta, mare şi verde? Posibil cea mai mare umbrelă de ploaie care mi-a fost dat să văd vreodată.

Ai lăsat-o într-adins la mine și n-ai vrut s-o iei nici în ruptul capului. Când lași un obiect la cineva, ai mereu motive să revii - ziceai, iar pe mine asta mă enerva la culme. 

Așa că a rămas acolo, atârnând de cuier inertă şi rece, de mă scotea din sărite de fiecare dată când mi se pironea în privire, nu de alta dar gândul îmi zbura mereu la tine. Și ce să vezi? Apoi mi se făcea dragă şi mă apuca dorul. Ce nepotrivire, nu-i așa? Doar că iubirea e plină de contradicții, mai ales atunci când ești plin de tinerețe şi nu te pricepi cum să iubești cât trebuie. 

Şi fiindcă devenise atât de sâcâitoare încât mă scotea din minți când o vedeam acolo, am pus mâna pe ea într-o zi, chiar dacă soarele ardea în forță fără vreun gând de-a pune de-o ploaie. Ţin minte şi acum privirea celor pe lângă care treceam şi pentru care probabil, fata aceea mică purtând cu ea ditamai umbrela de ploaie în ziua aceea încinsă, părea sigur o ciudățenie. Nu mi-a păsat defel. Știam una și bună, să scap odată de ea ca să-mi pot goli inima şi mintea de tine.

Dar ai avut din nou dreptate. Uiți lucruri la alții doar ca să ai motiv pentru a reveni. Iar atunci când m-ai văzut  în ușa ta, atârnată de umbrela aia imensă,  mi-ai luat-o din mână. De-atunci am rămas pentru totdeauna.