cu mintea aiurea

  Am descoperit destul de târziu cât de bine îmi face să scriu. Primul blog a fost o agend ă galbenă, în care scriam poezii, pe care le țineam pitite bine de ochii celorlalți. Îmi era teamă să-mi pun sufletul la vedere, așa că îl așterneam pe rânduri de cerneală şi-l încuiam apoi bine, între cele două coperți groase. Apoi, de la o vreme, nu am mai scris. După niște ani, s-a născut primul nostru copil, un băiat blând, cu ochi migdalați şi mari, care cuprind în ei toat ă inocența lumii. El mi-a umplut inima, a făcut-o mare, mi-a scos-o din piept și a arătat-o lumii întregi. Cu inima la vedere, m-am simțim descoperită şi slabă. Toate aceste temeri şi emoții, atât de noi, atât de copleșitoare încât mă înghețau parca câteodată şi cu care nu știam cum să mă descurc, au deschis totuși ceva nou în mine - acceptare. Le-am luat așa cum au venit, n-am avut de ales, am înțeles că trebuie să mă împrietenesc cu ele, dacă vreau să le răzbesc, că  e absolut normal să nu știu uneori pe unde să o apuc.

Ieri a fost ziua mea. Ieri am împlinit treizeci şi nouă de ani. Par atât de mulți când îi văd scriși pe hârtie,  mi se par străin de mulți când mă aud rostindu-i, parcă nici nu ar fi ai mei, adunați atâția la un loc. Ieri, de ziua mea, am primit treizeci şi nouă de trandafiri, roz și roșii, strânși laolaltă într-un buchet plin și colorat, treizeci şi nouă, atâția cât anii mei la un loc, şi care, cuprinși toți în buchetul ăla, nu mai păreau deloc prea mulți, ci doar frumoși şi plini. Prima amintire cu ziua mea de naștere o am de pe la vreo șase ani. Țin minte că era dimineață, am deschis ochii, iar prima imagine a fost cu mama şi tata, care așteptau zâmbăreți să fac ochi,  am văzut apoi păpușa, încă în cutie,  așezată lângă mine. O păpușă cu cârlionți scurți şi  ochi albaștri, cu o fustă lungă, albă cu buline roșii și o pălărie asemenea. Cât de mult mi-a plăcut păpușa, cât de frumoși erau ochii părinților mei, cu toata emoția lor dansând în ei! Mi-aduc apoi aminte, la unsprezece ani, câ