povestea unui blog

 

Am descoperit destul de târziu cât de bine îmi face să scriu. Primul blog a fost o agendă galbenă, în care scriam poezii, pe care le țineam pitite bine de ochii celorlalți. Îmi era teamă să-mi pun sufletul la vedere, așa că îl așterneam pe rânduri de cerneală şi-l încuiam apoi bine, între cele două coperți groase. Apoi, de la o vreme, nu am mai scris.

După niște ani, s-a născut primul nostru copil, un băiat blând, cu ochi migdalați şi mari, care cuprind în ei toată inocența lumii. El mi-a umplut inima, a făcut-o mare, mi-a scos-o din piept și a arătat-o lumii întregi. Cu inima la vedere, m-am simțim descoperită şi slabă. Toate aceste temeri şi emoții, atât de noi, atât de copleșitoare încât mă înghețau parca câteodată şi cu care nu știam cum să mă descurc, au deschis totuși ceva nou în mine - acceptare. Le-am luat așa cum au venit, n-am avut de ales, am înțeles că trebuie să mă împrietenesc cu ele, dacă vreau să le răzbesc, că  e absolut normal să nu știu uneori pe unde să o apuc. Nu mi-a mai fost teamă de ceea ce spun ceilalți şi nu am mai vrut să ascund ceea ce simt. Am redeschis agenda şi am început să scriu. Am apăsat apoi enter și mi-am trimis emoțiile în lume. Așa a apărut Cu mintea aiurea, mărturia mea de curaj, emoțiile mele puse în cuvinte, așa cum nu îmi ies atunci când le rostesc cu voce tare.

Cuvintele şi poveștile frumoase au efect terapeutic. De aceea scriu mult despre copiii mei, despre noi patru şi timpul nostru împreună, pe care învățăm să ni-l facem cât mai frumos. Şi despre cărți bune.

Doar că, prin prisma meseriei mele, cea de medic, mă lovesc şi de fața mai puțin veselă a lumii, cea apăsată de suferință, de poveşti triste şi tulburi, care muşcă din mine ca o carie. Am nevoie de evadare, de eliberare. Am nevoie să le dau drumul, să mă slobod de ele, ca să mă pot bucura de prezentul meu, fără a-l întuneca de închipuiri sumbre.  Și-atunci deschid o pagină nouă şi-mi așez gândurile în cuvinte.