de ziua mea

Ieri a fost ziua mea. Ieri am împlinit treizeci şi nouă de ani. Par atât de mulți când îi văd scriși pe hârtie,  mi se par străin de mulți când mă aud rostindu-i, parcă nici nu ar fi ai mei, adunați atâția la un loc. Ieri, de ziua mea, am primit treizeci şi nouă de trandafiri, roz și roșii, strânși laolaltă într-un buchet plin și colorat, treizeci şi nouă, atâția cât anii mei la un loc, şi care, cuprinși toți în buchetul ăla, nu mai păreau deloc prea mulți, ci doar frumoși şi plini.

Prima amintire cu ziua mea de naștere o am de pe la vreo șase ani. Țin minte că era dimineață, am deschis ochii, iar prima imagine a fost cu mama şi tata, care așteptau zâmbăreți să fac ochi,  am văzut apoi păpușa, încă în cutie,  așezată lângă mine. O păpușă cu cârlionți scurți şi  ochi albaștri, cu o fustă lungă, albă cu buline roșii și o pălărie asemenea. Cât de mult mi-a plăcut păpușa, cât de frumoși erau ochii părinților mei, cu toata emoția lor dansând în ei!

Mi-aduc apoi aminte, la unsprezece ani, când aveam casa plină de verișori și ai lor părinți, de băiatul care mă iubea în secret și care mi-a așezat un trandafir și o felicitare pe prag, a bătut la ușă și apoi a fugit. Am deschis ușa și i-am zărit spatele, înainte să dispară cu totul după zidul blocului. M-am rușinat, fiindcă au început să râdă verii mei de mine şi să mă ia peste picior, încât mi-au dat lacrimile. Ce toantă! Oricum, a fost primul băiat din pricina căruia am plâns, dar și cel mai frumos gest pe care un băiat îl făcuse, până atunci, pentru mine.

Și tot de ziua mea, eram deja în anul doi de facultate,  iar mama voia cu tot dinadinsul să-mi comande tortul de ciocolată preferat. L-a comandat, tata trebuia să-l ridice de la cofetărie şi să-l aducă la Cluj. A condus pentru asta vreo sută de kilometri  doar că, ce să vezi, când a ajuns în fața căminului unde locuiam, şi-a dat seama că nu are tortul cu el, îl uitase la cofetărie, așa că a făcut cale întoarsă spre Blaj, n-a vrut nicicum să mă lase să cumpăr altul ca să-l scutesc de drum. Da, soiul asta de părinți am eu.

Si mai am o poveste. Asta se întâmpla după ce terminasem anul șase şi învățam pe rupte pentru rezidențiat. Mă prinsese ziua mea cam stresată şi amărâtă. Aveam un iubit pe vremea aia, romantic rău, şi care, s-a gândit el să-mi facă o surpriză. A început să mă amețească cu texte, că el, cică, merge la un meci de baschet la el în oraș şi nu-i chip să ajungă pe la mine, că oricum nu vrea să mă deranjeze, fiindcă el știe că învăț şi nu vrea să-mi întrerupă ritmul de tocilară ce eram (n-a zis el chiar așa, dar dacă îl urmăreai atent, cam asta zicea). În timp ce-mi vindea mie gogoșile astea la telefon, bate cineva la ușă. Ați ghicit, nu?  Mda, așa a fost. De-atunci l-am invitat la fiecare aniversare.

 

Ieri, copiii mi-au pus muzică încă de dimineață, au țopăit ei, a fost musai să dansez și eu, cred că au vrut să mă testeze dacă sunt încă tinerică. Le-am făcut față. Am primit declarații și flori multe, am vorbit cu oameni dragi,  am primit urări.  Apoi ne-am urcat toți patru în mașină și ne-am dus să luăm tort. Doar că am cumpărat și prăjituri, am tăbărât pe ele în mașină, n-am mai avut răbdare să așteptăm până acasă, așa că tortul l-am mâncat abia azi. Am avut și lumânări, patru de fapt, una pentru fiecare, am suflat toți în ele, mi-am pus dorință. Am și aplaudat după, de încântare şi dor, a trecut ceva vreme de când n-am mai suflat în lumânări. 

Ieri a fost ziua mea și am avut cea mai frumoasa zi de naștere, cu cei mai veseli și calzi copii din lume şi cu bărbatul care încă știe cel mai bine să mă facă să râd. 

Mi-a plăcut ieri. Atât de mult încât, când m-am trezit azi dimineață, mi-am dorit ca și azi să fie, din nou, ziua mea.