de-a râsu'- plânsu'

După masa de seară, stăteam cu bărbatul la o poveste. Copiii se jucau cuminți în camera lor, se pare că până atunci împărțiseră tot ce aveau de împărțit, iar acum tocmai făceau o pauză.  Mai că auzeam și musculița care își făcea rondul de seară deasupra unui măr ciupit, așa atmosferă tihnită am prins în prag de seară.

A durat maxim zece minute, nu vă închipuiți că am avut timp de filme sau alte cele, dar în timpul ăsta,  doamne câte ne-am mai povestit.

Și dintr-una într-alta, nu știu ce ne vine nouă, de ne gândim la ultima dată când am ieșit, ca doi îndrăgostiți tineri ce suntem, doar noi doi singurei, fără copii atârnând de noi, la un film sau la o masă împreună.

Hai că nu-i greu, ce mare lucru. Și ne gândim noi și ne gândim, mai să se piardă și copiii cu firea de la atâta introversiune.

-Stai, stai, că știu eu, sar eu cu nerăbdare, fericită că am găsit ceva. Mai știi concertul lui Brian Adams de la care am plecat după vreo trei piese, fiindcă ne plângea copilul acasă, să tot fie vreo trei-patru ani de-atunci. N-a fost o noapte întreagă, nici măcar jumătate, dar dacă socotim și timpul petrecut pe drum împreună, mai că scoatem trei ore. Eu zic că se pune, nu?

Bărbatul se scărpina în barbă neconvins, caută mai departe, sigur găsește el un alt moment, tot trebuie să mai fie unul.
-Și știi când am mai ieșit noi doi? spune el plin de speranță si cu o nostalgie veselă. Atunci când ne-am întâlnit  în oraș și ne-am luat dönerul ăla pe care l-am mâncat apoi în mașină. Ce bun a fost şi ce liniște am avut,  am povestit o grămadă și nici n-a fost nevoie să ne ridicăm de la masă. 

Gata, suntem mulțumiți amândoi, avem ce povesti. Hai că întâlnirea aia mi-o aduc și eu aminte, ba chiar mă cuprinde o ușoară nostalgie. În atâta tihnă n-am mai mâncat demult.