Lassie

Nu știu ce mi-a venit astăzi să scriu despre Lassie, poate faptul că azi copiii au vizitat un adăpost de animale.

Lassie a fost primul nostru câine, era de fapt o ea și am iubit-o așa cum doar copiii pot iubi. După ce am pierdut-o, o bună bucată de vreme nu am mai vrut un alt câine. Abia după mulți, mulți ani,  absolvisem între timp și facultatea,  am adoptat-o pe Hara de la un adăpost de câini din Sibiu. Are aceeași personalitate blândă, dar jucăușă, același colorit în alb și negru al blănii, doar talia e mai mare.

Nu era de rasă,  dar era frumoasă și foarte isteață. O plăceau și vecinii de la bloc, chiar dacă, în miez de noapte sau doar dimineața foarte devreme, n-am reușit să deslușim atunci când anume se ocupa de treburile astea neserioase, dar își făcea rondul prin fața fiecărei uși și muta papuci de-acolo în curte, iar noi, încercând să-i acoperim isprava, ne grăbeam să așezăm încălțămintea înapoi, ca nu cumva să atragă mânia cuiva.

Ne iubea mult, venea după noi la școală, o urma chiar și pe mama când mergea la serviciu și aștepta ascultătoare în fața ușii atunci când trebuia să intre în alt birou. Nu deranja, nu lătra și era mereu cu chef de joacă. O dată, i-a fost permis chiar să asiste la orele fratelui meu, asta după ce s-a trezit cu ea acolo, într-o pauză. A stat cuminte în bancă, la picioarele lui, încât și învățătoarea a remarcat că a fost cel mai liniștit participant la ore.

Când veneam de la școală, ne aștepta mereu în curte, loială, mișcându-și veselă coada prin aer ca o invitație permanent deschisă pentru joacă si ne conducea apoi în fața ușii de la intrare. Nu avea voie în casă, dar tot a mai scăpat înăuntru atunci când părinții noștri nu erau acasă. Când deschideam ușa, apărea imediat, te miri de pe unde, urca în viteză scările până la etajul unu și se posta în fața ușii. Se pare că avea auz de elefant, asta presupunând că auzul e direct proporțional cu mărimea urechilor.

Când plecam în concedii,  o lăsam la bunici, care locuiau la doi kilometri distanță, dar găsea mereu o spărtură pe unde scăpa din curtea lor și se reîntorcea acasă. 

Asta până într-o zi când, întorcându-ne dintr-o vacanță,  Lassie nu a mai fost. Nu era de găsit nici la bunici,  fugise de-acolo în acea dimineață, ne-au spus.  Am căutat-o zile întregi, o strigam, dar era pierdută.  Am fost foarte triști, ne lipsea.

După vreo trei săptămâni, într-o seară, întorcându-ne pe jos  de la bunici, o strigam ici-colo, ca de fapt în fiecare seară de când dispăruse. Lassie! Lassie! Încă speram că o vom regăsi.

Dintr-o curte îi auzim lătratul. Nici nu apucăm să ne dezmeticim bine, o vedem cum gonește în viteză dintr-o curte,  lătrând de bucurie, făcea tumbe în fața noastră, nu-și mai încăpea în piele de atâta bucurie. Jubilam cu toții.

Atunci fusese furată. Credeam că totul a trecut, că rămâne doar o amintire urâtă și că de-atunci încolo va rămâne mereu a noastră. Doar că, după alte câteva săptămâni a dispărut din nou și n-am mai regăsit-o. Am fost furioși și triști, în  inima noastră de copii  nu puteam înțelege cum cineva poate lua ceva ce nu-i aparține.

Așa sunt adulții uneori,  cred că li se cuvine totul și nici nu se ostenesc măcar să întrebe.