Shoshin

Am aflat zilele trecute un cuvânt nou - Shoshin. E un cuvânt pe care japonezii îl folosesc când vorbesc despre curiozitatea cu care te avânți să descoperi lucruri, deschiderea pentru nou, dintr-o perspectivă ușor naivă și lipsită de preconcepții - cam așa cum intuitiv știu să facă copiii. Asta  până când avem grijă noi, adulții, să le creăm opreliști, proiectându-le fricile noastre și contaminându-i de "așa se face", dornici să-i pregătim bine pentru viață.

Și totuși, îi invidiem pentru toate astea, tânjim după lipsa de griji pe care ne aducem aminte că am simțit-o și noi cândva, înainte de a ne lăsa momiți de iluzia vieții de om mare.

Am lăsat să conteze mai mult ceea ce spune lumea decât ceea ce simțim noi, am permis fricii să ne taie avântul și de multe ori renunțăm prea ușor în a găsi răspunsuri, căzând pradă unei rutine comode.

Iar acum, când ne simțim parcă prea bine înfipți în realitate, facem eforturi pentru a reînvăța bucuria și simplitatea de a ne desfăta cu prezentul, arta de a lua lucrurile așa cum sunt, fără a le mai scălda prin prejudecăți generatoare de păcate.

Unii au reușit să facă din nou trocul, dar e o cale lungă să înveți din nou simplul și să te scapi de zgomot. Sunt pe drumul ăsta, mai am încă cale lungă, e al naibii de greu să învăț din nou jocul, să-mi dau voie să fiu liberă, ignorând zumzetul permanent al lumii, cu care prea mult m-am străduit să conviețuiesc. Acum, când vreau să mă debarasez de toate astea, observ cât sunt de atașată de ele, încât am senzația că mă lepăd de o parte din mine. Și doar ar trebui să fie ușor să le dau voie să plece, când nu au făcut decât să mă distanțeze de mine o viață întreagă. Dar nu, nu e.

Noi adulții ne plângem prea mult în general, nu ne mai mulțumește nimic, atingem obiective dar nu știm să ne bucurăm de ele, ci imediat ne alegem încă un scop, parcă într-o goană continuă de prezent. Căutăm mereu țapi ispășitori pentru ceea ce nu suntem în stare, mereu e altul de vină, niște ticăloși toți. Când de fapt, în puterea noastră stă totul, de la reacțiile noastre, la oamenii care ne sunt alături. 

Cândva, osteniți de alergatură și de căutat răspunsuri la alții, tânjim să ne așezăm în tihnă cu noi, un noi devenit acum destul de străin și aflat la ani distanță de ceea ce știam că suntem. De aici și toată lipsa de conectare de propria persoană pe care o văd atât de des în oamenii din jurul meu. Nu mai știm ce ne place, ce ne face bine, când suntem sătui sau obosiți. Și căutam pentru toate astea soluții complicate, când rezolvarea e sub ochii noștri. Și în noi.

Copiii mi-au arătat cât de faină și de autentică se vede lumea prin ochii lor și cât de bine îmi face să am pauze de la adultul din mine. Să nu mă mai iau atât de în serios că nu sunt nici pe departe buricul pământului. Doar centrul lumii lor și motorul lumii mele.

Vorba lui fiu-meu: viața e frumoasă atunci când te distrezi.