socotind timpul
Nemuritori și tineri, ți-am șoptit în ureche.
Mi-ai luat mâna și m-ai invitat pe un ring imaginar, pe vocea răgușită de tabac a lui Cohen.Și unde anume și în care timpuri ți-ar plăcea să te oprești cu mine?
Mi-ai sărutat mâna tandru, cum doar îndragostiții se pricep să facă, iar eu am încercat un zâmbet ce s-a încurcat în emoția clipei.
Gândul mi-a pornit aiurea, departe, și totuși parcă s-au întâmplat toate curând. Aproape că simțeam din nou emoția și neliniștea primelor noastre întâlniri și chinul gândului că am putea să nu fim suficienți celuilalt. Apoi ni s-au născut copiii, îți mai aduci aminte de toată frica și fericirea încâlcite una în alta și totuși, ce sentiment sublim acela că din carnea noastră cu atâtea cusururi, am plămădit perfecțiune, și nu doar o dată ci încă o dată. Cât de talentați suntem să scoatem ființe perfecte, chiar dacă prețul pentru a-i avea e acela de a trăi cu inima descoperită toată viața, fiindcă cum altfel aș putea explica toată vulnerabilitatea în care ne-am trezit dintr-o dată și cu care încă învățăm să conviețuim.
Ar fi atâtea de retrăit, chiar și prosteala noastră care-i face pe copii să râdă cu lacrimi iar nouă ne cresc rânduri noi de puteri sub bucuria lor, serile calde de vară sub întunericul cerului când ne încurcăm timpul prin povești până adânc în noapte, încât copiii ne adorm în brațe, îi strecurăm sub pături, iar noi ne continuăm vorba în șoaptă ca ei să nu ne audă, sau vorba lor încă stâlcită care aduce atâta voie bună în casă. Și câte și mai câte. Cum am putea să ne oprim oare când mai sunt atâtea de încercat și de văzut și de simțit.
Timpul e oricum doar o iluzie a minții, reală e doar eternitatea noastră.
Comentarii
Trimiteți un comentariu