cu mintea aiurea

Credeam ca e cafeaua aburinda cu parfumul ei care se risipeste delicat pin bucatarie si pe care il inspir lacoma sa-i simta parfumul pana si ultima celula a corpului meu. Dar nu era asta, sau mai bine zis, nu doar asta. Azi mi-am dat seama ce-mi declanseaza butonul de energie, ca intr-o jucarie pe care o aveam cand eram copil si careia, dupa ce ii roteai cheia, o lua la goana prin casa. Revelatia s-a produs cand, dupa trei zile in care masina a fost la reparatii, am bagat cheia din nou in contact si am dat drumul la muzica. Tare, incat sa-mi rascoleasca urechile si sa-mi vibreze emotiile, sa-mi cante versuri misto  despre cum e sa iubesti, sa simti, sa traiesti, sa le mixeze pe toate intr-o simfonie de vibratii si poezie. Asa incepe o zi buna pentru mine. Cu volumul dat la maxim si o muzica buna. Si poate si o cafea alaturi. Povestea mea cu sofatul are cale lunga si nici macar in cele mai optimiste ganduri nu as fi crezut ca  va deveni candva, placere. Pana in urma ...

Sigur ati simtit, si nu doar o data, senzatia dulce-amaruie care se aseaza ca un nod in gat si iti taie pentru cateva secunde respiratia, atunci cand efemeritatea lucrurilor apare intr-o pulsatie a ratiunii, fie doar si pentru o miime de secunda, dar suficient de mult incat sa-ti umbreasca momentul de fericire.  Ca lucrurile se deruleaza mai departe si acum devine, in mai putin decat ai crede, trecut . Cate clipe as fi vrut sa le supun criogenarii, sa le intepenesc cu tot cu sentimentele si plinul din ele, sa le pastrez cu nuanta trairii de atunci. As fi adunat pana acum de mi-ar ajunge pentru un ghetar. Si ce mult mi-ar placea sa le mai simt o data in toata simfonia lor de fluturi ametiti prin stomac. Sunt clipe si trairi pe care nu le poate  prinde niciun aparat de fotografiat.   Nostalgia nascuta din constientizarea efemeritatii a fost transpusa de japonezi in cel mai plastic mod cu putinta - mono no aware- sentimentul pe care il avem atunci cand vede...

               Mi-e dor de tine. In camera asta goala s-a oprit totul. Chiar si ceasul tace si nu indrazneste sa sparga linistea care-mi urla in urechi si nu lasa loc de altceva. De cand ai inchis usa in urma ta am numarat clipele pana cand...inca le mai numar...    Timpul s-a oprit in loc atunci. Pasii tai se uzeau tot mai incet, departandu-se pe scarile reci; iar inima mea, da, inima mea a inceput sa doara. De-atunci nu s-a mai vindecat, bate ranita dintr-o inertie invatata, fara sa riposteze, fara sa tresara.    In minte mi se deruleaza franturi de clipe, ca dintr-un diafilm de demult cu noi doi, cum radeam nebuni si iubeam sa fim impreuna, cum scrijeleam planuri in viitorul nostru. Toate s-au stins acum ca o cenusa romantata, deziluzia mea mediocra.     Ne-am frant aripile inainte de a creste cu adevarat, ne-am ucis inimile inainte de a le invata sa traiasca liber. Am incetat sa mai iubim...

Zilele astea cautam un cadou pentru o prietena care trece printr-o perioada aiurea. Trebuia sa fie ceva  care sa o readuca  mai aproape de ea, cea increzatoare,  sa-i dea un impuls ca totul va fi, in curand, din nou bine dar,  sa-i lase totodata ragazul de a-si prelucra durerea, de a se vindeca in ritmul ei, fara a fi o vindecare fortata.  Orice sutura, daca nu-i lasi timpul necesar vindecarii, plaga se desface. Tristetea aia coplesitoare nascuta din infinite de ce -uri, gustul ranced al dezamagirii, provoaca incizii in noi, in sufletul nostru, si carora, daca nu le lasam timpul necesar de vindecare, se desfac, se inflameaza in neincredere in noi si in ceilalti, in frustrari si abcese sufletesti care erup in pusee si nu ne lasa sa ne vindecam niciodata. Ca sa poti incheia definitiv un capitol, trebuie sa-i epuizezi toate intrebarile, sa-ti storci resursele in a gasi raspunsuri care sa te impinga spre mai departe. Variantele sunt destule, dar, dupa ...