Iluzie mediocra

           

   Mi-e dor de tine. In camera asta goala s-a oprit totul. Chiar si ceasul tace si nu indrazneste sa sparga linistea care-mi urla in urechi si nu lasa loc de altceva. De cand ai inchis usa in urma ta am numarat clipele pana cand...inca le mai numar...

   Timpul s-a oprit in loc atunci. Pasii tai se uzeau tot mai incet, departandu-se pe scarile reci; iar inima mea, da, inima mea a inceput sa doara. De-atunci nu s-a mai vindecat, bate ranita dintr-o inertie invatata, fara sa riposteze, fara sa tresara.

   In minte mi se deruleaza franturi de clipe, ca dintr-un diafilm de demult cu noi doi, cum radeam nebuni si iubeam sa fim impreuna, cum scrijeleam planuri in viitorul nostru. Toate s-au stins acum ca o cenusa romantata, deziluzia mea mediocra. 

   Ne-am frant aripile inainte de a creste cu adevarat, ne-am ucis inimile inainte de a le invata sa traiasca liber. Am incetat sa mai iubim  sincer si ne-am transformat iubirea curata intr-un bal mascat, in care am schimbat mastile dupa bunul plac, incat am uitat  cum aratam cand a  inceput jocul nostru. Stiam ca trisez, te-am vazut cum te-ascundeai. Ne vedeam cum jucam fals dar inchideam ochii si restabileam reguli, pana cand am ajuns atat de departe de visul nostru. Candva, din rusine sau, poate din nepasare, am incetat sa ne mai privim in ochi...cred ca am si uitat ce culoare aveau ochii tai.

   Iubirea noastra s-a mutat intr-un labirint in care cautam amandoi iesirea. Si ai gasit-o tu primul, inchizand usa in urma ta. Fara regrete, fara remuscari, fara sa-ti pese cat de mult va plange sufletul meu.  Erai altcineva, acelasi chip dar un alt om, iar tacerea dintre noi cumplita. 

   Uneori imi pare totul atat de ireal si nu inteleg cum de inca mai doare atat de tare. De ce iubirea nu s-a oprit atunci cand am inceput sa nu te mai recunosc.  
   Daca nu am fi uitat de noi, daca nu am fi uitat ce culoare au ochii nostri...ne-am fi iubit fara de vina, visand in doi.