Nu sunt perfecta si nici nu este nevoie sa fiu

Am intors Facebook-ul pe toate paginile ca sa regasesc o imagine pe care o vazusem cu ceva timp in urma si pe care voiam sa o folosesc pentru acest articol, dar parca a inghitit-o internetul. Sigur ati vazut-o multi dintre voi. Era o fotografie cu trei copii pe un podium; cei care castigasera locul intai si doi stateau cuminti cu premiul in mana, fara vreo emotie speciala pe chip. In schimb, baietelul de pe locul al treilea tinea cu mandrie diploma  deasupra capului si, cu gura pana la urechi de incantare, isi arata toata mandria lui pe chip. M-a topit fericirea lui candida si toata mandria reusitei imprimata in gestul lui.

Am primit-o ca pe o lectie de viata. Nu a contat clasamentul, ci emotia jocului si bucuria incercarii. E victoria mea de azi fata de eu cel de ieri.

Am crescut intr-un sistem care, inca de la gradinita, ne pregateste pentru o competitie care dureaza toata viata. Cum sa fim capabili sa lucram in echipa cand am fost invatati sa ne privim colegul de banca ca pe un competitor, cand cei care primesc note bune sunt lăudați, iar ceilalți arătați cu degetul si pusi la colt. Intr-o societate in care si părintii isi educa copiii pe sistemul datului din coate, care sa-i pregateasca pentru reusita in viata de adult, bucuria din ochii copilului de pe locul trei al podiumului a venit ca un blitz intr-o camera obscura. Singurul nostru competitor ar trebui sa fim noi insisi, sa incercam sa ne imbunatatim zi de zi, sa fim pe zi ce trece din ce in ce mai buni cu noi si mai bine inauntrul nostru.

Am fost un copil premiant, pana in clasa a 10-a chiar premiant de premiul I, fara a fi un tocilar, ci doar un elev perseverent. Nu mai talentat decat altii, dar, din pacate, sistemul nostru de invatatamant nu are timp sa descopere talente in galopul de acumulat cunostinte. Multe, tot mai multe, unele irelevante si fara aplicabilitate in viata de zi cu zi. Sistemul de notare puncteaza cunostintele noastre la un moment dat, dar nu este parametru fidel a ceea ce suntem noi in ansamblu.

In clasa a XI-a am schimbat orasul si clasa si mi-am dat voie sa las fraiele mai jos; devenise obositor. Simteam si atunci, cu premiul in mana, nedreptatea acestui sistem, in care colegi mai talentati la unele materii, se clasau sub mine, pentru cateva sutimi diferenta. Nu mi-a placut niciodata concurenta, azi am invatat sa o evit. Ma incapatanez insa sa concurez mereu cu mine, sa descopar in mine lucruri noi, sa readuc la suprafata lucruri pe care mi le-am reprimat din lipsa de timp sau frica de asumare, sa-mi impun targeturi noi. Învăț inca sa-mi apreciez calitatile si sa-mi accept defectele, sa-mi asum greselile si sa-mi dau voie sa nu fiu perfecta. Nu sunt intotdeuna in zen cu mine, e incomfortabil si acum sa observ ca am gresit sau ca puteam reactiona altfel. Ma iau atunci la tranta din nou cu neputintele mele, incerc sa le imblanzesc si sa le inteleg. Dar ceea ce face diferenta  fata de mine, cea de acum 5 ani, este ca acum am invatat sa traiesc constient, folosesc greseala ca resursa pentru o noua lectie despre mine.

Copilul meu este inca mic, dar ma trec fiori reci la gandul ca va fi expus la regulile crunte ale jocului de a deveni adult. Oamenii sunt mult mai axati pe castiguri materiale, gonesc spre averi si pozitii sociale. Pana la un punct au si acestea rolul lor, dar nu orice pret. Eu cred ca reusita in viata o defineste fericirea. A ta cu tine si cu cei din jurul tau. Chiar daca alergi spre tinte iti dai ragazul sa privesti in tine si sa te intrebi daca ti-e bine. Iar atunci cand raspunsul este nu, te iubesti inca suficient de mult incat sa iei pauza pana te vindeci, ca apoi sa pornesti mai departe.

Din multele carti de parenting, cea mai buna lectie am gasit-o totusi, ascultand de mine. De cand am devenit mama am descoperit ca intuitia este cea care de cele mai multe ori nu da gres, ca e bine sa o ascult pentru ca doar asa ma feresc de frustrari. Ale mele si ale copilului meu. Astfel am gasit solutiile cele mai  compatibile cu noi, cu vulnerabilitatile noastre. Iar cand nu a fost solutia cea mai buna, am incercat alta. E permis.

Ma bucur ca eu, devenita adult, am reusit sa ma debarasez de multe resentimente si parametrii care, din punctul de vedere al societatii ne-ar defini reusita. Asa am invatat sa traiesc pentru mine. Ca eu sunt singurul parametru viabil al succesului meu. Sa-mi stabilesc tinte care sa se potriveasca cu nevoile mele si nu cu asteptarile celorlalti.

Cu lectiile astea invatate, cred ca voi fi un aliat bun al copilului meu. Voi gasi, cred, suficiente resurse ca sa-l ajut sa-si descopere drumul, sa-i fiu camarad loial si de nadejde. Vom lupta cu frustrari si neputinte, pana ne vor lasa in pace.  Vreau sa invete sa se iubeasca intai pe el, sa stie ca este unic si special asa, la pachet cu calitatile si defectele lui. Ca nu e perfect si nici nu este nevoie sa fie.