solidar cu tacerea



Un vârstnic așezat pe scaun, cu privirea plecată, pe holurile unui spital. E una din imaginile care mi s-au tatuat pe retină și care îmi lasă un gust de neputință de fiecare dată când memoria o scoate din nou la înaintare. 

Câteva din zilele în care a fost internat pe secția noastră mi-a fost pacient. Puține, ce-i drept. Dar uneori sunt suficiente doar clipe pentru ca o poveste să marcheze o viață. 

Își pierduse soția în urmă cu câteva săptămâni, iar familia, nu una oarecare ci una destul de înstărită, dorea să-l trimită într-un azil. Era prea multă bătaie de cap, se pare, să-i găsească pe cineva care să-i poarte din când în când de grijă. Să-l ia unul dintre copii la el acasă nici nu putea fi vorba. 
Într-una din destăinuirile lui zgârcite, ne-a spus că fiul lui l-a adus aici, ca apoi să-l trimită într-un azil. El nu dorea decât la sotia lui, sau măcar undeva mai aproape de amintirea ei.

Era trist, atât de trist încât refuza uneori și să vorbească. L-au considerat dement pentru că a ignorat întrebările unor teste stupide și astfel a primit un punctaj mai mic. Ieșea deseori din cameră și se aseza pe un scaun de pe holul spitalului doar pentru a evita întrebările vecinului de salon. Într-o zi i-am surprins pe amândoi stând unul lângă celălat pe holul spitalului, așezați fiecare pe scaun, fiecare în tăcerea lui, cu privirile pierdute în amintiri, probabil, într-o solidaritate înduioșătoare. E o imagine pe care sigur nu o voi uita. Era atâta durere încât durea doar și să privești. Tot regretul, neputința, sentimentul de abandon și dezamagire, adunate în privirea lui tristă. Bătrânețea mi s-a parut atunci atât de crudă și escroacă. Să-ți pierzi soția, iar apoi să fii scos din cuibul tău, singurul care mai păstrează amintiri cărora nu vrei sau nu poți încă să le dai drumul.

Bătrânețea nu atrofiază sentimente și nu anulează oameni. Crește poate doar vulnerabilitatea generată de neputință și  o conștientizare mai concretă a efemeritații. Dar  tocmai atunci au cea mai mare nevoie de noi, să simtă că avem nevoie de ei și că ne e bine că-i avem în preajmă. 

Nu suntem niciunul nemuritori.

Povestea de azi are în ea o melancolie amară. Oare ce ne costă să empatizăm cu ceilalti, să ascultăm în loc să poruncim, să ținem de mână în loc să întoarcem spatele. Știu că asemenea gesturi nu răstoarnă destine, nu întorc ceea ce s-a intamplat, dar fac parcursul mai ușor. Iar durerea e mai lină când o plângi în brațele cuiva.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

niște lucruri nu prea bune pe care le am de spus despre produsele lactate

cum ne influențează ce și cât mâncăm vârsta biologică

de ce nu funcționează dietele