Solidar cu tacerea

Un varstnic asezat pe scaun, cu privirea plecata, pe holurile unui spital. E una din imaginile care mi s-au tatuat pe retina si care imi lasa un gust de neputinta de fiecare data cand memoria o scoate din nou la inaintare. 

Cateva din zilele in care a fost internat pe sectia noastra, mi-a fost pacient. Putine, ce-i drept. Dar uneori sunt suficiente doar clipe pentru ca o poveste sa marcheze o viata. 

Isi pierduse sotia in urma cu cateva saptamani, iar familia, nu una oarecare ci una destul de instarita, dorea sa-l trimita intr-un azil. Era prea multa bataie de cap, se pare, sa-i gaseasca pe cineva care sa-i poarte din cand in cand de grija. Sa-l ia unul dintre copii la el acasa nici nu putea fi vorba. 

Intr-una din destainuirile lui zgarcite, ne-a spus ca fiul lui l-a adus aici, ca apoi sa-l trimita intr-un azil. El nu dorea decat la sotia lui, sau macar undeva mai aproape de amintirea ei.

Era trist, atat de trist incat refuza uneori si sa vorbeasca. L-au considerat dement pentru ca a ignorat intrebarile unor teste stupide si astfel a primit un punctaj mai mic. Iesea deseori din camera si se aseza pe un scaun de pe holul spitalului doar pentru a evita intrebarile vecinului de salon. Intr-o zi i-am surprins pe amandoi stand unul langa celalat pe holul spitalului, asezati fiecare pe scaun, fiecare in tacerea lui, cu privirile pierdute in amintiri, intr-o solidaritate induiosatoare. E o imagine pe care sigur nu o voi uita. Era atata durere incat durea si doar sa privesti. Tot regretul, neputinta, sentimentul de abandon si dezamagire, adunate in privirea lui trista. Batranetea mi s-a parut atunci atat de cruda si escroaca. Sa-ti pierzi sotia, iar apoi sa fii scos din cuibul tau, singurul care mai pastreaza amintiri carora nu vrei inca sa le dai drumul, la care nu esti inca pregatit sa renunti. 

Batranetea nu atrofiaza sentimente si nu anuleaza oameni. Creste poate doar vulnerabilitatea generata din neputinta si dintr-o constientizare mai concreta a efemeritatii. Si  tocmai atunci au cea mai mare nevoie de noi, sa simta ca avem nevoie de ei, ca ne e bine ca ne sunt in preajma. 

Nu suntem niciunul nemuritori.

Povestea de azi nu e lunga, are in ea doar o melancolie amara. Oare ce ne costa sa empatizam cu ceilalti, sa ascultam in loc sa  poruncim, sa tinem de mana in loc sa intoarcem spatele. Stiu ca asemenea gesturi nu rastoarna destine, nu intorc ceea ce s-a intamplat, dar fac parcursul mai usor. Iar durerea e mai lina cand plangi in bratele cuiva.