cu mintea aiurea

Nu locuim la casă, nu avem nici măcar curte. Avem însă geamuri mari și pereți albi, o ciobitură în gresia gri din bucătărie și multe, multe amintiri adunate între pereții ăștia calzi. Acasă la noi, pe peretele din dormitor, exact sub întrerupător, e o semnătură de băiețel, mâzgălită cu creionul când încă nici nu mergea bine în picioare. Îmi răsare în față de fiecare dată când ies din cameră și, pentru fracțiuni de secundă, întrezăresc puiul cu cârlionți și mânuțe pufoase care-a zgâriat cu creionul amintiri în povestea noastră. Ne-am promis că va rămâne acolo mereu, chiar și atunci când el va crește mare, chiar si atunci când alți pereți vor primi culoare nouă. În holul nostru atârnă înghesuite fotografii cu noi. Sunt multe, cu amintiri grămadă și povești destule. Uneori, în iureșul de peste zi, ne oprim acolo, copilul întreabă, vrea să cunoască, noi căutam răbdare și stoarcem timp, săpăm printre amintiri și îi povestim. Îl fascinează povestea care se deschide în spatele pozei și care î

Încă de pe vremea când bebele era încă la mine în burtică, în topul întrebăriîncuietoarepentrumamișitati din casa noastră era exact întrebarea asta, la pereche cu Mami, cum se nasc copiii?. Când am auzit-o pentru prima dată ieșită din gurița aia mică de copil de patru ani, am făcut ochii cât cepele, după care am început să scotocesc printre neuronii obosiți de sarcină ca să-i dau copilului curios un răspuns cât de cât corect și rezonabil.  -Păi, când doi oameni adulți, adică mari, se iubesc foarte tare, așa ca mine și tati, daca ei își doresc mult, din iubirea lor apare un punct mic, care se lipește de burtica mamei și care crește în fiecare zi până ajunge să fie un copilaș. Eu cred ca l-am lămurit destul de bine încât, la cumpărături fiind, din mijlocul magazinului, copilul să-mi strige: -Mami, mai vreau un frățior! Vreau să te iubești cu tati și să mai faceți un copil! 🙈

De trei zile încerc să scriu textul ăsta. Printre Mama, vreau lapte!, Mama, hai să ne jucăm!, hrănit copil mare, hrănit copil mic, schimbat scutece și purtat în brațe, scriu, șterg și apoi scriu din nou, încerc să aduc coerență cuvintelor din capul meu. N-am mai scris nimic de vreo doua luni, de când viața noastră a primit o culoare nouă, n-am știut despre ce să scriu, n-am mai fost în stare, gândurile îmi erau copleșite de tot acest nou apărut.  La începutul lui ianuarie am născut o fetiță. Cea mai hotărâtă fetiță din lume, care ne-a umplut din nou casa cu miros dulce de copil mic, ne-a înmuiat inimile în și mai multă iubire, ne-a scurtat nopțile si ne-a scufundat din nou sufletul în griji de copii mici.  Am simțit toate astea pentru prima dată acum patru ani. Atunci deveneam pentru prima oară mama cuiva, a unui băiețel blând, cu păr roşcovan și ochi mari ca de migdală, care ne-a bulversat lumea cu un soi de iubire nouă, care ne-a umplut piepturile și ne-a înmuiat genunchii. Cum poate