casa cu miros dulce de copil

De trei zile încerc să scriu textul ăsta. Printre Mama, vreau lapte!, Mama, hai să ne jucăm!, hrănit copil mare, hrănit copil mic, schimbat scutece și purtat în brațe, scriu, șterg și apoi scriu din nou, încerc să aduc coerență cuvintelor din capul meu. N-am mai scris nimic de vreo doua luni, de când viața noastră a primit o culoare nouă, n-am știut despre ce să scriu, n-am mai fost în stare, gândurile îmi erau copleșite de tot acest nou apărut. 

La începutul lui ianuarie am născut o fetiță. Cea mai hotărâtă fetiță din lume, care ne-a umplut din nou casa cu miros dulce de copil mic, ne-a înmuiat inimile în și mai multă iubire, ne-a scurtat nopțile si ne-a scufundat din nou sufletul în griji de copii mici. 

Am simțit toate astea pentru prima dată acum patru ani. Atunci deveneam pentru prima oară mama cuiva, a unui băiețel blând, cu păr roşcovan și ochi mari ca de migdală, care ne-a bulversat lumea cu un soi de iubire nouă, care ne-a umplut piepturile și ne-a înmuiat genunchii. Cum poate fi o iubire atât de puternică și atât de vulnerabilă în acelaşi timp. Credeam atunci că iubirea asta nu va mai putea fi egalată vreodată, nici măcar de un alt copil. 

Mă uit acum la fetița asta mică și mâncăcioasă care-mi umple brațele și-mi scurtează nopțile și simt cum iubirea aia mare, de care aflam pentru prima dată în urmă cu patru ani și pe care mi-era teamă s-o împart, s-a făcut și mai mare, și-a găsit loc în inima mea ca și când ar fi fost mereu acolo.

Am vrut să vă povestesc unde am fost tot timpul ăsta. Nu m-am ascuns, ci doar am încercat să învăț să fiu mamă a doi copii, cum să îi ofer unuia fără să iau de la celălalt, cum să fac față iubirii ăsteia noi fără să am sentimentul că o știrbesc pe cealaltă. Va mai dura o vreme până voi ajunge să mă descurc cu toate trăirile astea. Dar îmi place atât de mult ACUM-ul de azi, cu tot haosul din el și cu două glasuri de copil care ne umplu acum casa.