de ce îmi place să scriu poezie. doi ochi albaștri și douăzeci de ani.

Povestea nu e alambicată deloc, dar e plină vârf de dramatism adolescentin. Iar atunci când o simți direct pe inima pielea ta, ustură, frate. 

Eram îndrăgostită până peste cap de un băiat care iubea poezia, ba mai mult, scria el însuşi versuri, pe care mi le recita apoi, fiindcă prindea mai bine la vrăjeală. Iar mie îmi plăcea poezia şi îl adoram pe Minulescu așa că, privind retrospectiv, nu cred ca i-am dat prea multă bătaie de cap până să mă cucerească, chiar dacă credeam atunci că i-am opus o rezistență teribilă. Iluzii.

M-am trezit destul de curând purtată printr-un bazar sentimental asemenea celui minulescian, în care negustorul era băiatul cu ochi albaștri, în a căror veselie se distra viața şi unde îmi citeam eu fericirea. Destul de patetic, știu, să cazi ca lovită în aripă și să te zbați apoi în toate emoțiile alea crunte. Dar, don't judge, am trecut toți pe-acolo. E bine totuși ca el nu avea habar de acest vârtej sentimental care mă amețea rău de tot, dădeam la greu din mâini ca să nu mă înghită cu totul. Şi chiar dacă nu am o confirmare concretă în sensul ăsta şi mândria (încă) neatinsă, rămâne cel puțin o supoziție cu care mă amăgesc pană azi. 

Aveam vreo douăzeci de ani, sufletul naiv şi nepriceput, așa că n-a fost mare scofală să mă îndrăgostesc rapid şi iremediabil, până peste urechi. Iubeam teribil, inima mi se frământa muşcată de gelozii stupide, iar în mintea mea se regizau drame dintre cele mai absurde, demne de Hollywood. Trăiam o iubire absolută, complicată, unică şi devastatoare, așa cum arată toate iubirile trăite la douăzeci de ani. Mă lăsam purtată într-un carusel ce mă arunca fără pic de milă din euforia fluturilor în stomac direct în abisul îndoielii. Iar apoi o lua de la capăt. 

Şi cum toată această bulversare sentimentală trebuia revărsată undeva, cel mai la îndemână era o coală albă, aspirând undeva să-mi păstrez măcar mintea întreagă. De altfel, cea mai mare parte a poeziilor pe care le-am publicat pe blog sunt scrise în perioada aceea de maximă confuzie emoțională, așa că nu vă lăsați păcăliți că ar avea de-a face cu conținutul meu sentimental actual. Între timp, băiatul acela boem mi-a devenit soț, ne-am așezat la casa noastră și am reușit şi doi copii strașnici. Trăim pașnic, nedistrați de sentimentalisme derizorii.

Cam asta e povestea jocului de-a poezia. Are marea puterea de a orândui în mine. Chiar şi azi, când simt că mi se adună de toate în suflet şi mi se face greu, cel mai ușor mi-e să le revărs pe un ecran și să le dau apoi o formă. Așa se aşază orânduite în mine, se face din nou loc şi devine totul din nou ușor.