un pat mare, plin de fericire

Ce ziceți de fotografia asta? Nu știu ce stare vă induce vouă, dar mie gândul mi-a zburat imediat la soțul meu. Parca am fi noi doi - mi-a trecut prin minte - buzele mi s-au crispat într-un zâmbet ușor, la gândul cu diminețile în care ne trezeam odihniți, parcă simt şi acum cum îmi întindeam corpul sub așternuturile calde, îmi pregăteam apoi o cafea fierbinte, puneam mâna pe cartea de pe noptieră şi mă strecuram înapoi între așternuturile moi. Ce vremuri! Doamne, ce vremuri îndepărtate. Să tot fi trecut o sută de ani de atunci. Între timp - cred că nu am apucat să vă spun - am devenit părinți. Avem doi copii frumoși şi buni, care adoră să stea în brațe. Unul din ei se trezește încă  noaptea, şi nu doar o data.

M-am scuturat ușor, suficient însă sa scap de himeră şi mi-am adus aminte de ultima poză cu noi toți  dormind, care mi s-a lipit de retină. Era chiar de azi dimineață, când ţin minte că m-am furișat de sub așternutul cald, bucuroasă că am furat startul şi am timp de o cafea băută la o vorbă doar cu gândurile mele. Sunt atât de prețioase momentele acelea în care se face liniște în capul meu și, totodată, atât de rare. Așa că nu stau pe gânduri când se ivește vreunul şi mă reped la mașina de cafea.

Dar ce ziceți acum de imaginea de mai jos? Cam asta vedeam eu azi dimineață în patul nostru, în timp ce îmi frecam ochii încercând să scap de nesomn şi să-i obișnuiesc cu lumina zorilor proaspeți. Cea cu capul atârnând sunt eu, un junghi în ceafa a fost, de fapt, şi motivul pentru care m-am trezit. Asta ca să înțelegeți cam cum stă situația.

             

Povestea începe așa: acum câțiva ani noi doi ne-am cumpărat un pat mare. N-aveam copii, ne lăfăiam în el, era loc destul, când mai pui că era şi vară şi nu ne mai prelingeam de căldură ca niște înghețate topite în soare.

A trecut nu mult, săa tot fie un an totuși, şi am devenit trei. Bucurie mare pe capul nostru, eram fericiți,  copilul blând cu ochi de migdală se ghemuia moale şi cald între noi. Eram îndrăgostiți până peste cap de puiul ăsta mic de om, ne învârteam toata ziua în jurul lui nu cumva să ratăm ceva, încât nici somn nu ne mai trebuia. Lui îi plăcea căldura trupurilor noastre şi armonia pulsului din ele, așa că a rămas în cuib, era fericit, iar noi pluteam încă pe nori albi şi pufoși de proaspeți părinți.

Dar, așa cum se întâmplă mereu în viața reală, în timp ce noi rătăceam în euforia şi entuziasmul declanșate de orice nouă descoperire a micului pui de om, timpul își continua ritmul şi, fără să băgăm de seamă, copilul creștea, mânuțele şi piciorușele pufoase i s-au lungit, iar spațiul rămas liber pe saltea s-a  micșorat. Copilul se răsucea în somn mai ceva ca o elice, noi ne-am retras încet spre marginile patului, hai că merge, nu-i rău, avem loc destul, important e ca el să se odihnească. Ne-am acomodat,  ne si odihneam destul de bine, cel puțin așa îmi aduc aminte.

Au mai trecut niște anișori, vreo patru la număr, şi iar ne-am trezit cu un ghemotoc de pui de om între noi, iar pupăceam la piciorușe pufoase şi ne schimonoseam ca niște papițoi la cei doi ochi albaștri şi mari, care se luminau cu fericire când ne priveau fețele caraghioase. Din nou nu prea dormeam, nopțile erau întrerupte, patul era doar refugiu de două ore maxim, încât nici nu am observat când salteaua a devenit şi mai mică. Cei mici se întindeau ca pe o plajă la soare, noi mai alunecam câțiva centimetri spre marginea patului, dormeam mai mult pe muchie decât pe moale. Şi tocmai când, într-un sfârșit, reușeam să închid un ochi, mă trezeam cu câte un cot în burtă sau un cap plin de cârlionți aurii își făcea pernă tocmai din burta mea. Şi uite ca a mai trecut o noapte, lumea zice că nu am cearcăne, ce fain de noi că se doarme bine în casa noastră, că pe vremea când aveau ei copii mici ce scurte le erau nopțile. Moștenire genetică bună asta cu cearcănele, doamne ajută, ce să zic, altă explicație nu am. Nu-i bai, recuperez somnul când cresc copiii.

Dar știți ceva? Îmi place atât de mult bâjbâiala asta printre piciorușe moi şi mânuțe pufoase, când fața mi se alintă sub cârlionți rebeli, când pot să-mi umplu plămânii de miros dulce de copil mic. Ador căldura şi izul de inocență care pătrund în așternuturi, visele frumoase care se trăiesc în patul ăsta mare. 

Îmi întind mana şi o caut pe-a ta. Înainte era doar la milimetri distanta. Te caut prin întuneric, sub palma mea simt  piele moale şi curată, trec apoi peste cârlionți veseli care se odihnesc acum pe așternutul curat, şi-ți simt mâna ce o caută şi ea pe-a mea. Se ating, se cunosc atât de bine. Mă strângi tare, știu că e de fericire. Ce bine că ne-am gândit să luăm un pat mare, să încapă în el toată fericirea noastră.