cu mintea aiurea

Eu și vecina de vizavi avem copii mici. Eu fetiță, ea băiat. Copilul meu un an și un pic, al ei 7-8 luni. Doar că băiatul ei are deja kilogramele unui copil de 1 an și jumătate,  ceea ce e o mare încântare pentru ea și ține mereu să observe zâmbitoare că, prin comparație, cât de  mititică e fetița mea. Iar eu îmi mușc limba de fiecare dată,  ca să nu-i dau replica: Prea gras nu e bine, știi nu?  Adică, nu-i faci niciun serviciu copilului îndopându-l cu mâncare, bebelușii supraponderali sunt potențial viitori adulți, care vor lupta toată viața cu suplimentul de kilograme. Și nu e oare asta hiba majorității problemelor de sănătate ale societății noastre? Totuși, mă abțin. Nu vreau să o considere vreo jignire, luptă ea însăși cu kilogramele în plus. Cred totuși că-i fac un deserviciu, mă rog, are un pediatru la care merge și care o poate sfătui, așa că mă abțin de la comentarii, chiar dacă remarcile ei mă necăjesc de fiecare dată. De ce sunt oare oamenii tentați să-și arunce mereu privire

E din nou vremea magnoliilor. Florile astea vin mereu cu o melancolie în ele, îmi aduc dor de bunici, de familie și de forfotă veselă, de noi toți împreună. Când eram copii,  cam pe vremea când se deschideau magnoliile,  ne urcam toți în mașină și plecam la bunicii din partea mamei. Mai trăia doar bunica,  bunicul se stinsese tânăr,  eu aveam doar șase ani atunci când a plecat, iar amintirile rămase cu el erau vagi, mai mult puse cap la cap din povestiri despre el și fotografii. Și totuși, îi simțeam prezența acolo, poate și fiindcă amintirile mele cu el se legau de locurile acelea, de casa pe care el a construit-o, de curtea în care erau făcute multe din fotografiile cu el. Și când mai pui și că se adunau toți copiii lui acolo, mama și frații ei,  fiecare cu familie și copii, iar mulți îi purtau atât de fidel trăsăturile. Mai ales fratele cel mare al mamei seamănă izbitor de mult cu el, era astfel imposibil să nu îl simți acolo. Când se deschideau magnoliile, ne urcam în mașină și ple

Mi-ai cuprins capul cu mâinile tale și ti-ai oprit apoi albastrul ochilor în privirea mea. Mi-au trecut fiori calzi pe sub piele şi am simțit sângele  cum mi se oprește fierbinte în obraji. Ce mult îmi place gestul ăsta! Te-ai furișat apoi în ureche ș i mi-ai vorbit toate nimicurile de iubire, pe  care-mi place mie să le aud. Am fost fericit ă .  Și nici măcar nu ai avut nevoie de cuvinte pentru asta.

Cu fiecare copil ce ia viața de la început,  devenim nemuritori - asta mi-a scris prietena mea, după ce i-am trimis fotografii și filmulețe cu voi doi,  jucându-vă prin viață. Ceva greu mi s-a așezat atunci pe coaste. M-am gândit cât de prețios e timpul ăsta cu voi în jurul nostru,  aproape,  că e suficient doar să-mi ridic sau să-mi întorc privirea atunci când mi se face dor, și să vă găsesc acolo. E nevoie doar de fărâmituri de timp pentru a transforma acum în atunci. Știu că va veni un timp în care mă voi  gândi la momentele astea la timpul trecut,  atunci mi se aşază emoții de tot felul în inimă, iar eu nu prea  știu să mă descurc cu toate la un loc, mai ales când sunt umezite de melancolie. Dacă aș avea superputeri, aș opri timpul acum, în acest moment, cu voi doi mici și curați, pășind curioși prin iarba crudă, ușor precauți dar și plini de curiozitate să descoperiți viața. Dar nu am și e bine așa,  să nu pot frâna eu zborul vostru. E normal ca voi să învățați să vă desprindeți,