vremea magnoliilor

E din nou vremea magnoliilor. Florile astea vin mereu cu o melancolie în ele, îmi aduc dor de bunici, de familie și de forfotă veselă, de noi toți împreună.

Când eram copii,  cam pe vremea când se deschideau magnoliile,  ne urcam toți în mașină și plecam la bunicii din partea mamei. Mai trăia doar bunica,  bunicul se stinsese tânăr,  eu aveam doar șase ani atunci când a plecat, iar amintirile rămase cu el erau vagi, mai mult puse cap la cap din povestiri despre el și fotografii. Și totuși, îi simțeam prezența acolo, poate și fiindcă amintirile mele cu el se legau de locurile acelea, de casa pe care el a construit-o, de curtea în care erau făcute multe din fotografiile cu el. Și când mai pui și că se adunau toți copiii lui acolo, mama și frații ei,  fiecare cu familie și copii, iar mulți îi purtau atât de fidel trăsăturile. Mai ales fratele cel mare al mamei seamănă izbitor de mult cu el, era astfel imposibil să nu îl simți acolo.

Când se deschideau magnoliile, ne urcam în mașină și plecam să sărbătorim Paștele la bunici. Făceam asta aproape în fiecare an, cel puțin atunci când eram mici. Ne plăcea veselia ce se stârnea acolo, suntem o familie de oameni veseli și glumeți,  mereu se râdea și ne simțeam bine. Asta ne aducea împreună. Eram mulți, acum și mai mulți și și mai faini, fiecare cu familie și copii. Ăsta e farmecul familiilor mari, se simte mereu ca o sărbătoare când se adună laolaltă. 

Drumul până acolo era destul de lung,  vreo cinci ore parcă,  care erau greu de îndurat sub nerăbdarea de a ajunge și de a ne întâlni cu verii noștri. Însă, când apăreau magnoliile în curțile caselor aliniate la șosea,  știam că mai e un pic și ajungem.  Era un reper bun ce ne aducea bucurie.

Astăzi nu mai sărbătorim la fel Paștele. Suntem mai mari, mai altfel,  mai departe. Dar înfloresc magnoliile și e imposibil să nu râd în mine,  la amintirea acelor vremuri faine din copilăria mea.