o victorie mică asupra hibelor vechi

Eu și vecina de vizavi avem copii mici. Eu fetiță, ea băiat. Copilul meu un an și un pic, al ei 7-8 luni. Doar că băiatul ei are deja kilogramele unui copil de 1 an și jumătate,  ceea ce e o mare încântare pentru ea și ține mereu să observe zâmbitoare că, prin comparație, cât de  mititică e fetița mea. Iar eu îmi mușc limba de fiecare dată,  ca să nu-i dau replica: Prea gras nu e bine, știi nu?  Adică, nu-i faci niciun serviciu copilului îndopându-l cu mâncare, bebelușii supraponderali sunt potențial viitori adulți, care vor lupta toată viața cu suplimentul de kilograme. Și nu e oare asta hiba majorității problemelor de sănătate ale societății noastre?

Totuși, mă abțin. Nu vreau să o considere vreo jignire, luptă ea însăși cu kilogramele în plus. Cred totuși că-i fac un deserviciu, mă rog, are un pediatru la care merge și care o poate sfătui, așa că mă abțin de la comentarii, chiar dacă remarcile ei mă necăjesc de fiecare dată.

De ce sunt oare oamenii tentați să-și arunce mereu privirea în ograda celuilalt și să scape din ochi ceea ce se întâmplă sub nasul lor?

În fine, de la o vreme încerc să nu mai las vorbele oamenilor care nu îmi fac bine, să mă atingă. În același timp încerc să-mi văd de treaba mea și să nu-mi amestec nasul prin treburi care nu mă privesc. E un efort totuși, dar de fiecare dată când îmi reușește, îmi dă o senzație bună, simt că am evoluat, că-mi pot stăpâni impulsivitatea și alege gândurile și reacțiile.

În fond, viața noastră se clădește pe alegeri. Iar alegerile pe care le facem creează echilibrul și starea de bine pe care o simțim, sau dimpotrivă, contrariul.

Am fost multă vreme manipulată de impulsivitatea mea, simțeam mereu nevoia de a da replica sau de a sancționa. Dar tot impulsivitatea este cea care nu-ți lasă spațiu să asculți,  iar când nu asculți nu ai cum înțelege.

În cele mai multe situații nu există numai o singură idee corectă. Există contexte, noi suntem fiecare atât de diverși prin ceea ce simțim și explorăm, încât adevărul meu poate arăta atât de diferit față de al celuilalt și totuși, să nu fie greșit, ci doar altfel. E faină diversitatea în care trăim, iar îngăduința față de celălalt e o dovadă de inteligență și rațiune.

Azi mi-am mușcat limba, am zâmbit și am răspuns doar că e o fetiță foarte activă și isteață, care nu stă o clipă locului și că, probabil, ceea ce mănâncă se arde rapid. Ceea ce e și foarte adevărat. Dacă i-aș fi răspuns tăios, nu aș fi schimbat cu nimic adevărul meu, ba, din contră, mi-aș fi dorit să fi avut înțelepciunea și stăpânirea de a fi tăcut. Urăsc răutățile gratuite.

Așa că azi am avut încă o mică victorie. A mea. Și mă simt bine să știu că am puterea de a alege ce las să intre în mine și ce trebuie să dau drumul.

Încă nu-mi vine firesc toată alegerea asta, impulsul îmi spune să reacționez. Dar reușesc acum să-l identific și să-i iau din putere. Încă mă lupt cu el, a făcut prea mult timp parte din mine ca să plece atât de ușor. E încă un efort, poate din cauza asta am și simțit nevoia de a scrie aici despre asta.