mai stai mic, copile. o vreme, nu doar o clipă

Cu fiecare copil ce ia viața de la început, devenim nemuritori - asta mi-a scris prietena mea, după ce i-am trimis fotografii și filmulețe cu voi doi,  jucându-vă prin viață. Ceva greu mi s-a așezat atunci pe coaste. M-am gândit cât de prețios e timpul ăsta cu voi în jurul nostru,  aproape,  că e suficient doar să-mi ridic sau să-mi întorc privirea atunci când mi se face dor, și să vă găsesc acolo.

E nevoie doar de fărâmituri de timp pentru a transforma acum în atunci. Știu că va veni un timp în care mă voi gândi la momentele astea la timpul trecut, atunci mi se aşază emoții de tot felul în inimă, iar eu nu prea  știu să mă descurc cu toate la un loc, mai ales când sunt umezite de melancolie.

Dacă aș avea superputeri, aș opri timpul acum, în acest moment, cu voi doi mici și curați, pășind curioși prin iarba crudă, ușor precauți dar și plini de curiozitate să descoperiți viața. Dar nu am și e bine așa,  să nu pot frâna eu zborul vostru. E normal ca voi să învățați să vă desprindeți,  așa cum și noi trebuie să învățăm să dăm drumul.  Nu e ușor deloc, e un proces întreg, iar eu mă gândesc că e încă timp destul în față.

Aș vrea să pot trage strâns de el, de timp, așa cum faci cu un zmeu în curenții de aer, îl ții bine de sfoară și-i dirijezi tu plutirea. Așa aș face, aș ține timpul acolo până ne  săturăm de perioada aia, ca apoi să-i mai dau drumul un pic, să trecem la pasul următor și să rămânem acolo în lăfăială până ne săturăm, și tot așa. Dar nici asta nu pot și poate că nici n-ar fi prea bine, e un rost în viață și aveți și voi nevoie să pășiți prin toate.

Timpul pare destul, dacă e să-l numeri în ani și totuși, atunci când începi să-l socotești prin filtrul amintirilor, pare doar clipe.

Nici nu știu de ce mi-au venit gândurile astea în suflet acum dar, pentru o secundă, am simțit cum e să te sufoci,  să cauți aerul și să nu-l găsești.