cu mintea aiurea

Am început acest blog ca o provocare; a mea față de mine, un impuls de a trece peste limitele mele și de zona confortului meu emoțional, un fel de exercițiu de asumare. Am început să scriu poezii târziu, prin facultate, când sufeream din dragoste pentru un băiat care culmea, sau poate tocmai de aceea, scria poezie. Le adunam pe toate într-o agendă cu coperți galbene, pe care o țineam departe de ceilalți, ca nu cumva cineva, să ajungă să le citească. Îmi era rușine și mă feream de ridicol, credeam că sunt prostii fără valoare. Iar la toate astea se adăuga o teamă de supraexpunere emoțională. Apoi, o vreme nu am mai scris deloc. După câțiva ani s-a născut  primul meu copil și am simțit cum sunt trasă într-un vârtej colosal de emoții, căruia nu prea știam cum să-i fac față. Am simțit din nou nevoia de a scrie. Despre iubirea aceea nouă, copleșitoare  și atât de altfel față de tot ceea ce simțisem până atunci, despre frica de a nu greși și de a nu fi destul, despre fragilitatea pe care am

  Abia aștept să te aud În liniștea nopții, Să mă înmoi în cuvintele tale Și să mă regăsesc în ochii tăi, Să te aud apoi cum spui Că nu poți fi fără mine.

Vreau să-mi trăiesc viața în haine frumoase, cu flori proaspete în vază,  într-o casă albă cu ferestre largi și zgomot crud și sincer de copii în ea, cu o bibliotecă plină, cu multe lămpi și perne și cu un om frumos lângă mine. Vreau să umblu prin viață cu picioarele goale, de mână cu tine și cu copiii noștri prin ea, să mâncăm pepene roșu vara și pizza uneori duminica, să ne bem cafeaua împreună în răcoarea dimineții, povestind în șoaptă ca să nu-i trezim pe ei, să salvăm melci după ploaie, să urmărim stele cu lumina stinsă, înghesuiți sub o pătură caldă, vreau să visăm mai departe cu ochii deschiși la povestea noastră. Dar vreau să-mi rămână mai departe și dorul de tot ceea ce a fost și bucurie pentru tot ceea ce va fi și să păstrez recunoștința pentru toate ce-au trecut, chiar dacă au trecut prea repede. Dorul de ele e măsura importanței lor și dovada plinului ce l-au adus, iar eu am dor destul în mine, și bucurii, învățăminte și amintiri ce-au fost, dar și vise și noi amintiri de c

  Mă simt ciuntită pe dinăuntru chiar dacă par întreagă pe dinafară. E un ceva care s-a desprins în ziua în care tu te-ai oprit să fii și pe care, de-atunci, îl caut în oriunde și orice, în oamenii de pe stradă, în locurile în care sunt, în vorbele ce trec prin mine; toate astea le trăiesc parcă doar cu jumătăți de măsură, tot de atunci, din ziua aceea.  Ieri am găsit un caiet cu însemnările tale, le-am citit cu nesaț pe toate, și poeziile tale, chiar și de mai multe ori. Atunci erai din nou real, cu vorbe cu tot și mie mi-e atât de dor de tine. S-au făcut țăndări în mine în ziua aia urâtă. Să știi că mă gândesc foarte rar la ea, nu e ceva la care să mă tot întorc și să scormonesc în carne vie. Așa se simte durerea asta, acută, vie până la oase și chiar mai departe de acolo. Știi și tu prea bine că nu mai pot fi toată, întreagă ca înainte și fără cioburi lipsă când trebuie să car dorul ăsta mare în mine în fiecare zi.   Am căutat cioburile și le-am lipit la loc. Pe unele. Altele, câtev