despre propria-mi asumare

Am început acest blog ca o provocare; a mea față de mine, un impuls de a trece peste limitele mele și de zona confortului meu emoțional, un fel de exercițiu de asumare.

Am început să scriu poezii târziu, prin facultate, când sufeream din dragoste pentru un băiat care culmea, sau poate tocmai de aceea, scria poezie. Le adunam pe toate într-o agendă cu coperți galbene, pe care o țineam departe de ceilalți, ca nu cumva cineva, să ajungă să le citească. Îmi era rușine și mă feream de ridicol, credeam că sunt prostii fără valoare. Iar la toate astea se adăuga o teamă de supraexpunere emoțională.

Apoi, o vreme nu am mai scris deloc. După câțiva ani s-a născut  primul meu copil și am simțit cum sunt trasă într-un vârtej colosal de emoții, căruia nu prea știam cum să-i fac față. Am simțit din nou nevoia de a scrie. Despre iubirea aceea nouă, copleșitoare  și atât de altfel față de tot ceea ce simțisem până atunci, despre frica de a nu greși și de a nu fi destul, despre fragilitatea pe care am simțit-o în mine și toată vulnerabilitatea care s-a pus stăpână pe sufletul meu. Am observat că în felul acesta pot să echilibrez mai bine emoțiile din mine. Pe unele le las să curgă în cuvinte și astfel se face loc pentru altceva, pe altele reușesc să le integrez mai bine atunci când le văd scrise și totul capătă astfel mai multă claritate.
E adevărat și că mi-e mult mai ușor să scriu despre tristețe, despre nostalgii și doruri trecute, despre iubire neîmpărtășită, cuvintele curg mult mai firesc, ca și cum am nevoie să mă eliberez de ele. Fericirea are pentru fiecare alte impulsuri și esențe, iar când o aștern pe hârtie, trăirea mi se pare, nu de puține ori, prea superficială.

Prima postare a fost prin 2017, cu marea grijă ca numele meu să nu apară pe undeva, și fără portret la profil. Din nou, aceeași teamă de ridicol și de a nu greși, în cazul în care textele nu ar fi avut valoare. Plus frica de a-mi expune vulnerabilitatea. Dar ne-am strâns câțiva aici, cu mintea aiurea, și asta mi-a dat curaj, m-a împins departe, până când nu mi-a mai fost teamă nici să-mi arăt numele și fața, și nici să-mi las sufletul la vedere. Vă mulțumesc pentru asta.

Nu am pretenții de mare talent scriitoricesc. Scriu pentru mine, pentru că îmi face bine. Dar știu că fiecare dintre noi ne confruntăm cu aceleași emoții și de multe ori chiar și cu aceleași provocări, iar emoțiile leagă oameni,  cuvintele eliberează și poate că, prin textele mele cineva își regăsește bucățele pierdute din propria-i viață.