cioburi

 

Mă simt ciuntită pe dinăuntru chiar dacă par întreagă pe dinafară. E un ceva care s-a desprins în ziua în care tu te-ai oprit să fii și pe care, de-atunci, îl caut în oriunde și orice, în oamenii de pe stradă, în locurile în care sunt, în vorbele ce trec prin mine; toate astea le trăiesc parcă doar cu jumătăți de măsură, tot de atunci, din ziua aceea. 

Ieri am găsit un caiet cu însemnările tale, le-am citit cu nesaț pe toate, și poeziile tale, chiar și de mai multe ori. Atunci erai din nou real, cu vorbe cu tot și mie mi-e atât de dor de tine.

S-au făcut țăndări în mine în ziua aia urâtă. Să știi că mă gândesc foarte rar la ea, nu e ceva la care să mă tot întorc și să scormonesc în carne vie. Așa se simte durerea asta, acută, vie până la oase și chiar mai departe de acolo.

Știi și tu prea bine că nu mai pot fi toată, întreagă ca înainte și fără cioburi lipsă când trebuie să car dorul ăsta mare în mine în fiecare zi. Am căutat cioburile și le-am lipit la loc. Pe unele. Altele, câteva, nu le-am mai putut aduce înapoi, s-au împrăștiat departe, cu tine, pe drumul cel fără de înapoi. Spune sincer, nu-i așa că ai vrut bucăți din noi cu tine, ca și dorul tău acolo să fie măcar un pic mai ușor de dus? Nouă ne-au rămas pozele, poeziile tale, cuvintele pe hârtie. Dar tu? Ce ți s-a permis să iei cu tine din toate astea? Nimic. Așa că poți păstra bucata aceea din sufletul meu, poți să-ți iei chiar și una mai mare, eu mă descurc, ține-o cu tine, vorbește-i așa cum făceam noi doi, să simt astfel din nou întregul și alinarea și iubirea ta, aici pe pământul ăsta, unde totul e prea dens și prea real și trebuie văzut ca să fie crezut; eterul e real doar pentru visători, așa ca mine și ca tine.