cu mintea aiurea

Mâncarea e bună și avem nevoie de ea ca sursă de energie și nutrienți, astfel încât organismul nostru să poată funcționa. Numai că nu toată mâncarea e hrană. Corpul nostru e o mașinărie perfectă, creată din peste 30 de trilioane de făbricuțe mici, care sunt celulele noastre și care lucrează sincron și în armonie, fiecare îndeplinindu-și minuțios rolul stabilit, atunci când noi le oferim ceea ce au ele nevoie. Dar ele nu au nevoie doar de niște nutrienți oarecare, ci de nutrienți buni și adecvați. Folosindu-se de ei, celulele produc energie, pe care o folosesc apoi în toate procesele complexe care se derulează în noi în fiecare zi. Când ele n u primesc însă ajutorul necesar, nu sunt în stare să-și facă treaba cu succes. Doar că organismul nostru deține o mare putere de regenerare, noi nu trebuie decât să-i oferim timp, spațiu și hrană bună astfel încât celulele noastre să rămână timp cât mai îndelungat într-o stare vibrantă de sănătate, iar degradarea lor să se producă cât mai încet po

Acum ceva vreme oamenii găteau în casă, mâncau ceea ce le creștea în grădină și în curte, beau apă de fântână, puneau varză la murat în butoi, făceau dulcețuri și murături, stăteau în soare și aer curat, mergeau pe jos, stăteau mai mult la vorbă, spuneau bancuri, colindau de Crăciun și nu le era frică de zăpadă sau să privească cerul, oamenii se priveau în ochi, scriau scrisori și trimiteau vederi din concediu. Dar am progresat între timp, iar acum oamenii vor să facă totul grăbit, vorbesc repede și ascultă puțin, privesc ecrane și stau ascunși după geamuri și pereți de cărămidă, mănâncă repede și prost, mai mult mâncare pregătită și împachetată de alții, sunt prea mult timp încruntați și pe gânduri, nu mai sună, ci scriu texte rapide cu fețișoare bizare, sunt arțăgoși uneori și tineri, dar totuși, atât de bătrâni.  Chiar, oare ce se întâmplă cu noi? sursa foto: unsplash.com

Cu toții căutăm fericirea. Ne-o proiectăm în următorul concediu, în casa la care visăm, în promovarea spre care tânjim la serviciu, în următoarea relație sau în noul model de telefon pe care l-am văzut de curând în reclamă. Credem că la capătul fiecărui obiectiv al nostru vom da nas în nas cu fericirea. Se prea poate, dar e genul ăla de fericire care durează minute, ore sau maxim câteva zile. Doar că apoi va apărea o altă vacanță, o altă rochie, ori o altă dietă care ne va aduce la forma spre care visăm. Iar atunci, sigur vom fi cei mai fericiți din lume. De-asta alergăm prin viață, parcă fără căpătâi uneori, fiindcă mereu va mai fi ceva sau cineva cu o baghetă magică a fericirii în fața noastră, strălucind atât de tare încât ne orbește prezentul și ne face să privim seduși spre viitor. Asta e firea noastră, a oamenilor, posedăm un orgoliu care se lasă stârnit ușor de ideea de mai mult, îi place să adune, se compară și e greu de domolit. Iar asta ne transformă viața într-o cursă contin

Practic medicina de vreo șaisprezece ani. Un timp destul, în care am avut șansa de a gusta din cam toate feliile medicinei interne. Am lucrat pe gastroenterologie, cardiologie și terapie intensivă, diabet, nefrologie și geriatrie. Plus doi ani de pediatrie și unul de neurologie la început de drum. A fost un mare noroc ăsta, să mă pot perinda pe atâtea secții, fiindcă una e să înveți din cărți și total altceva să înveți pe bune, din situații reale. Am asistat la endoscopii și la catetere cardiace, am păzit cu sufletul la gură monitoare, rugându-mă în gând pentru șansa acelor oameni. Medicina nu e mereu o meserie optimistă; de fapt, mai mult nu e, decât e. Vorbești zi de zi despre boală, oamenii nu te prea caută ca să-ți vorbească despre cât de bine le merge, ci îți vorbesc despre suferință. Te lupți cu ea, cu suferința, vrei să o alungi, te lupți chiar și cu moartea, atunci când izul ei te face să simți fiori pe șira spinării. Când reușești, te simți un om bun și folositor, ți se ia un