cu mintea aiurea

Cu toții căutăm fericirea. Ne-o proiectăm în următorul concediu, în casa la care visăm, în promovarea spre care tânjim la serviciu, în următoarea relație sau în noul model de telefon pe care l-am văzut de curând în reclamă. Credem că la capătul fiecărui obiectiv al nostru vom da nas în nas cu fericirea. Se prea poate, dar e genul ăla de fericire care durează minute, ore sau maxim câteva zile. Doar că apoi va apărea o altă vacanță, o altă rochie, ori o altă dietă care ne va aduce la forma spre care visăm. Iar atunci, sigur vom fi cei mai fericiți din lume. De-asta alergăm prin viață, parcă fără căpătâi uneori, fiindcă mereu va mai fi ceva sau cineva cu o baghetă magică a fericirii în fața noastră, strălucind atât de tare încât ne orbește prezentul și ne face să privim seduși spre viitor. Asta e firea noastră, a oamenilor, posedăm un orgoliu care se lasă stârnit ușor de ideea de mai mult, îi place să adune, se compară și e greu de domolit. Iar asta ne transformă viața într-o cursă contin

Practic medicina de vreo șaisprezece ani. Un timp destul, în care am avut șansa de a gusta din cam toate feliile medicinei interne. Am lucrat pe gastroenterologie, cardiologie și terapie intensivă, diabet, nefrologie și geriatrie. Plus doi ani de pediatrie și unul de neurologie la început de drum. A fost un mare noroc ăsta, să mă pot perinda pe atâtea secții, fiindcă una e să înveți din cărți și total altceva să înveți pe bune, din situații reale. Am asistat la endoscopii și la catetere cardiace, am păzit cu sufletul la gură monitoare, rugându-mă în gând pentru șansa acelor oameni. Medicina nu e mereu o meserie optimistă; de fapt, mai mult nu e, decât e. Vorbești zi de zi despre boală, oamenii nu te prea caută ca să-ți vorbească despre cât de bine le merge, ci îți vorbesc despre suferință. Te lupți cu ea, cu suferința, vrei să o alungi, te lupți chiar și cu moartea, atunci când izul ei te face să simți fiori pe șira spinării. Când reușești, te simți un om bun și folositor, ți se ia un