de la interior spre exterior

Practic medicina de vreo șaisprezece ani. Un timp destul, în care am avut șansa de a gusta din cam toate feliile medicinei interne. Am lucrat pe gastroenterologie, cardiologie și terapie intensivă, diabet, nefrologie și geriatrie. Plus doi ani de pediatrie și unul de neurologie la început de drum. A fost un mare noroc ăsta, să mă pot perinda pe atâtea secții, fiindcă una e să înveți din cărți și total altceva să înveți pe bune, din situații reale. Am asistat la endoscopii și la catetere cardiace, am păzit cu sufletul la gură monitoare, rugându-mă în gând pentru șansa acelor oameni.

Medicina nu e mereu o meserie optimistă; de fapt, mai mult nu e, decât e. Vorbești zi de zi despre boală, oamenii nu te prea caută ca să-ți vorbească despre cât de bine le merge, ci îți vorbesc despre suferință. Te lupți cu ea, cu suferința, vrei să o alungi, te lupți chiar și cu moartea, atunci când izul ei te face să simți fiori pe șira spinării. Când reușești, te simți un om bun și folositor, ți se ia un greu de pe suflet. Dar sunt și multe alte ori, când nu poți învinge.

Suferința ciuntește atât corpul cât și trupul. Am văzut mulți oameni ciuntiți în viața mea, toți devin vulnerabili într-un mod care îi slăbește, îi face să se îndoiască de ei înșiși, fiindcă suferința îți fură putere, uneori chiar și credința, și te îngenunchează. Vorbesc din ceea ce am simțit pe propria-mi piele. Și atunci, ce-ți mai rămâne? E atât de bine că medicina se dezvoltă continuu, încearcă să nu te lase singur, salvează vieți multe. Dar are și ea limitele ei.

Boala te schimbă. Nu mai ești același om după ce treci printr-un infarct, un diagnostic de cancer, un accident vascular. După o experiență de genul ăsta, cred că rămâne sentimentul că, într-un oarecare fel, corpul te-a trădat. În mintea ta devii victima neșansei sau a genelor slabe pe care le-ai moștenit, iar postura de victimă devitalizează întotdeauna, biciuiește puterea și încrederea.

M-am gândit mereu, de ce suntem oare atât de neglijenți multă parte din viață și nu ne pasă ce-i facem corpului nostru, de ce nu sinchisim oare înainte ca el să sufere. E totuși, singurul pe care îl primim. De câtă durere ne-ar scuti, dacă am trece mai responsabili și conștienți prin viață.

Medicina e încă focusată pe boală. Practicăm preponderent o medicină reactivă,  așteptăm să apară mai întâi simptomele sau boala, ca să intervenim. Asta e vital atunci când tratăm traumatisme sau infecții acute.

Dar există multe alte patologii legate strâns de stilul nostru de viață. Câtă durere am economisi dacă am vorbi mai mult despre prevenție și dacă am urmări activ oamenii în direcția asta, nu doar să le recomandăm în fugă stilul de viață mediteranean și mai multă mișcare. Să îi facem pe oameni conștienți că boala nu e doar ceva ce ți se întâmplă, ci că prin fiecare DA sau NU pe care îl spui alegerilor tale contribui sau nu la sănătatea ta. Sunt absolut convinsă că bolile cardiovasculare, diabetul și toate complicațiile lui adiacente, cancerul și demența nu ar mai atârna ca un drob de sare de-asupra noastră, dacă am înțelege că a trăi bine nu înseamnă îmbuibare. Din contră, înseamnă renunțare, consecvență, moderație și o luptă continuă cu ceva-ul ăla din noi, care ne vrea tolăniți pe canapea, cu o pungă de cipsuri în mână.

Tot ceea ce alegem să facem în fiecare zi, de la ceea ce mâncăm, bem, vorbim și gândim, până la felul în care ne mișcăm, amprentează viața și funcționalitatea fiecărei celule din corpul nostru, iar asta ne transformă într-un întreg, nu doar într-un ansamblu de organe. Când vom înțelege asta, vom ști că e în favoarea noastră să trăim de la interior spre exterior și nu invers. 

sursa foto: unsplash.com