cu mintea aiurea

Am insomnii. În curând va apărea însă încă o zi în lume. Aproape că văd zorii din ea. O zi nouă, între cine am fost și cine voi fi. Doar că pleoapele mele sunt încă treze, ca de zahăr, și nu-și găsesc somnul. Oare cum voi fi mâine? Ce am fost ieri știu deja. Gândurile astea aleargă în mine și mă fac să nu tac pe dinăuntru. Dar, dacă m-ai ține acum de mână, mi s-ar topi poate și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură credința. Atunci, poate, s-ar face cald la mine sub piele și mi-aș găsi simplu răspuns la toate îndoielile. Dacă m-ai putea ține acum de mână, știu că m-ai privi bun și cu răbdare și m-ai întreba: „Oare ce ar face acum iubirea ?” Atunci mi s-ar topi și nesomnul, și teama, și toate întrebările care îmi fură acum credința.

  În colț văd o masă liberă. Rafturile pline cu cărți decorează pereții, cu excepția peretelui dinspre stradă, cu geamuri atât de mari, cât să înghită toată lumina zilei. Miroase a cafea și scorțișoară. E toamnă afară, miroase a toamnă înăuntru. E plin de lume și totuși atât de multă pace prin aerul ăsta. Comand o băutură caldă, iar apoi îmi deschid cartea pe care o port cu mine, ca să o închid la loc, nu după multă vreme. Doamnele de la masa de lângă mine vorbesc în franceză, de la o altă masă deslușesc câteva cuvinte în spaniolă. Mă topesc după acest mix de cultură, e unul din motivele pentru care mi s-a lipit atât de tare de suflet orașul ăsta. Vorbesc în fiecare zi cu oameni din toată lumea, oameni care vorbesc limbi foarte diferite de a mea, oameni ce s-au făcut mari în culturi altele decât cea în care am crescut eu,  oameni cu preocupări diferite de ale mele, și care totuși caută același lucru ca și mine: conectare. Știu asta pentru că îi văd cum reacționează, cum li se ...

Dacă am fi învățat să nu ne fie frică de umbre Dacă aș fi știut că vrei să rămân Dacă mi-ai fi spus că ți-e teamă și ție Dacă nu m-aș fi ascuns ca să plâng Dacă n-am fi lăsat să se stingă Tăcerea ce s-a prins între noi Dacă am fi făcut-o să plângă Sau să se răstească furioasă la noi Dacă ți-aș fi spus ce se întâmplă în mine Dacă ai fi știut să asculți Dacă nu ne-am fi temut de iubire Dacă ne-am fi spus tot ce trebuia spus Dacă-ai fi vrut să rămâi lângă mine Dacă n-aș fi rămas în turnuri secrete Poate aș fi uitat azi de tine Poate n-am fi avut azi regrete.

Există pastile pentru orice. Pentru durere în gât, și la inimă sau pentru insomnii, pentru dureri de oase și de cap, sau pentru prea multă dulceață în sânge. Există o pastilă pentru orice chiar și pentru păcălit mintea și amorțit sufletul, dar nu și pentru dorul de tine.

fă lucrurile care-ți plac. acum. nu mai târziu. nu cu amânare. nu când nu vei mai putea sau nu vei mai avea cu cine.- cel mai prudent sfat primit pentru viață. ca să o pot privi prin ceea ce am și nu prin ceea ce am pierdut.

Am aproape 43 de ani și încă învăț să pun limite. Nu e ușor, nu mi-e deloc la îndemână mai ales când te-ai transformat în om mare într-o societate  care măsura cumințenia unui copil în funcție de gradul lui de obediență. Așa erau vremurile, mai ales la școală am priceput asta prin refulările de obicei verbale ale unor dascăli, și am înțeles cumva că un copil bun nu deranjează, nu se opune, e docil și nu face de rușine. Dar am avut mereu o mare problemă cu bocancul altora în spațiul meu, mai ales la maturitate și simt aproape impulsiv nevoia de a-l scoate afară imediat ce simt că îmi invadează lumea. Dar apoi se stârnesc toate vocile acelea lașe din capul meu care îmi spun nu genera conflict, lasă să zică ce vor și tu fă așa cum știi tu, poate nu asta a fost intenția și e totul doar în capul tău. Ah, ce fac cu mine vocile astea, îmi strâng stomacul ca în foarfeci, mă tulbură pe dinăuntru, mă fac să mă îndoiesc de propria-mi judecată și de propriul meu bun simț. Pentru că de aici, cr...

Eu, când eram mică, așa îmi doream să fiu cum e ea acum. Acum, mare, tot ca ea aș vreau să fiu. Neînfricată, cu ochii sclipind de viață, cu emoții pline, prinse într-un corp aparent delicat, dar puternic încât să le cuprindă pe toate. În ochii ei albaștri râde viața. Iar să fiu în preajma ei e o aventură, încă de când a apărut pe lume, exact cu o lună înainte de ceea ce a fost hărăzit. Asta e fetița mea. Îmi umple inima cu totul și încă ceva în plus. Eu, când eram mică, știam să fiu așa cum e ea acum. Și cred că ea e șansa mea, ca în corp de om mare, să regăsesc ceea ce am lăsat pierdut, pe drum încoace. Mi-ar plăcea să știu și eu să fiu de neoprit, cu viața în sânge și bucuria pe față  măcar din când în când, așa cum știe ea să fie mereu.